Comemorare efectuată anual a eroului martir anticomunist Valeriu Gafencu (numit şi “Sfântul închisorilor” de către Părintele Niolae Steinhardt), precum si a foştilor deţinuţi politici cazuţi în timpul detenţiei în Penitenciarul Spital din apropiere, şi îngropaţi în cimitirul din curtea bisericii unde se află şi troiţa ridicată în memoria acestora. La manifestarea organizată de Asociaţia “Prezent!” cu sprijinul familiei lui Valeriu Gafencu şi a Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptătorilor Anticomunişti din România, au participat personalităţi ale vietii spirituale, foşti deţinuţi politici. După slujba de pomenire, a urmat vizitarea Penitenciarului Spital Târgu-Ocna, acolo unde, alături de alţi deţinuţi politici, a fost internat şi Valeriu Gafencu.
Mai jos vă prezint mărturii ale apropiaţilor ...
Mă numesc Aurelian Guță și vă rog să primiți din partea mea următoarea mărturie cu privire la momentele din viața lui Valeriu Gafencu și la modul în care a murit.
Era într-o seară sumbră dintre Crăciunul anului 1949 și anul 1950. Atunci l-am văzut și l-am îmbrățișat pentru prima dată pe fratele Valeriu, cu toate că, din spusele altora, ne știam reciproc încă din toamna anului 1941 și cunoșteam drumul pe care-l parcurseserăm fiecare prin închisorile României.
Era slab din cale afară și nu se putea ține singur pe picioare. Trupul său, care altădată trebuie să fi fost înalt și impunător, acum era ca un copac frânt și desfrunzit. Boala și suferința puneau pecete grea asupra trupului său. Privirea ochilor albaștri srălucea încă senină, plină de bunătate. Cine avea pricepere putea să citească în ea mari sensuri ale iubirii de Dumnezeu și de oameni.
În seara aceea scăpam dintr-un iad pământesc, cu a cărui asprime ne certase Dumnezeu pentru greșelile noastre, iar acum, prin mila Lui ne îndreptam spre un loc unde loviturile semenilor aveau să fie mai puțin dure, însă unde boala avea să muște fără milă din trupurile noastre. În epoca aceea și în condițiile din temniță, tuberculoza era adesea necruțătoare. Plecam din peniteciarul Pitești spre penitenciarul TBC Târgu Ocna.
Valeriu se afla în cel de-al nouălea an de suferință neîntreruptă în temniță și nu numai bacilul Koch, dar și reumatismul generalizat îi ruinaseră statura ce altădată părea, probabil, coborâtă din legendă. Deși cel mai bolnav dintre noi, atât de bolnav încât cu mare greutate putea să-și miște picioarele, sprijinit la ambele subsori de alți doi frați de suferință, era cel mai zâmbitor și liniștit dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulțumire.
Nedreptățile și ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în fața nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat. În suferință, Valeriu ținea ochii închiși și mâinile împreunate la piept. Știam că atunci Valeriu se roagă, nu atât pentru el, cât pentru noi, ceilalți, dar și pentru întregul neam românesc, pentru biruința creștinismului în lume și pentru omenirea întreagă. Atunci, cei ce ne aflam în preajmă, într-o pornire firească de respect, ne abțineam de la orice l-ar fi putut tulbura.
După ce am ajuns la penitenciarul TBC Târgu Ocna, am avut marea favoare să stau în aceeași cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera celor mai grav bolnavi, dintre care patru țintuiți la pat. Ceilalți doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu puterile noastre fizice și sufletești, să fim de ajutor celor patru. Atunci, în lungile seri și nopți de iarnă, Valeriu ne chema alături de el pentru a schimba gânduri despre conștiința noastră creștină. Într-o asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă și esențială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze viața pentru totdeauna. Suna așa:
- Care crezi că este țelul fundamental al vieții?
M-am străduit să formulez un răspuns cât mai bogat în conținut, dar cred că nu am reușit să redau miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost:
- Eu consider că țelul de căpetenie al vieții noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viață trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creștine, când oamenii și neamurile se vor înfățișa înaintea judecății supreme, cu faptele lor bune și cu păcatele lor, urmând să-și ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului.
Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa peste bolovani. Așa cum au fost exprimate de Valeriu însă, cu acea vibrație înfiorată în glas și cu acea profunzime cerească în privire, au avut efectul unei zguduiri spirituale care mi-a transfromat realitatea lăuntrică pentru tot restul vieții. A urmat apoi inițierea în exercițiul ”rugăciunii inimii”, practică isihastă pe care el și-o însușise cu ani în urmă, încât acum rugăciunea se rostea de la sine, fără încetare, în ritmul bătăilor inimii sale.
Timpul care s-a scurs mi-a întărit convingerea că nu mai întâlnisem până atunci o personalitate creștină atât de puternic dezvoltată pe ambele sensuri ale verticalei: înălțime și totodată profunzime. Grija lui pentru mântuirea creștină depășea cu mult persoana proprie și chiar România și românismul. Era adânc interesat de înflorirea creștinătății sub semnul Bisericii Ortodoxe, și se gândea mereu la destinul final al omenirii.
Nu făcea referiri la timpul ce trecuse și la anii ce vor mai veni până la izbăvirea noastră. Am înțeles că încălca limitele obișnuite ale timpuluiși spațiului, trăind după dimensiunile eternului.
În alte închisori deținuții politici erau lichidați, conform doctrinei marxist-leniniste, prin măsuri speciale de oprimare. Aici eram lăsați pradă tuberculozei să ne macine ea. Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului șir de luni petrecute în pat, fără mișcare, și din cauza slăbiciunii și insuficienței circulației sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor și gambelor. Alți bolnavi în situații asemănătoare se văitau, blesemau și se revoltau, căci durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deși pe chipul său se putea citi suferința accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală și dragoste frățească de deținuții doctoranți în medicină Ion Ghițulescu, Nae Floricel și Aristide Lefa, timp de ore în șir. Din fâșii de cămăși rupte confecționam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanțelor medicamentoase necesare, fâșiile se lipeau de răni și produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau și-l lăsau puțin să-și revină.
În anii aceia, 1950 și 1951, aproape toți deținuții din Târgu Ocna au poposit alături de Valeriu, pe patul său de suferință, măcar câteva minute, pentru a se împărtăși din gândurile lui și din harul duhovnicesc revărsat asupra lui. El propăvăduia credința și Dogmele ortodoxe ale Bisericii noastre creștine de Răsărit, spunând că sunt cele mai autentice și mai neinfluiențate de duhul lumii.
Valeriu Gafencu, împreună cu nedespărțitul său frate de credință și suferință, Ioan Ianolide, au creat la Târgu Ocna o adevărată comunitate duhovnicească la care au aderat și de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum și alții care Îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măreția. Tot datorită acestor două suflete alese de Dumnezeu s-a scris la Târgu Ocna o pagină deosebită a solidarității și armoniei creștine între oameni. Este pagina pastorului Wurmbrand, pagină care a trecut demult granițele României și a devenit un fapt cunoscut în numeroase cercuri.
Când a sosit pastorul la Târgu Ocna, nimeni nu știa cum îl cheamă cu adevărat și care era ciudata poveste a vieții lui. Toți l-au considerat un biet om ce-l trăia ultimele zile, plin de rănile produse de tuberculoza ganglionară și osoasă, răni ce puroiau fără încetare.
A fost adus sub numele de Vasile Georgescu; după înfățișare era evident evreu. Noi știam doar atât: că avem datoria creștină să-i alinăm suferințele, ca să-și dea obștescul sfârșit în cât mai multă liniște și împăcare sufletească. La îndemnul lui Valeriu Gafencu și cu grija specială a lui Ioan Ianolide, noi, cei aflați sub influiența lor duhovnicească, am făcut tot ce ne stătea în puteri ca să ajutăm un semen, ba în sinea noastră ne bucuram că nu este român, ca să ne apropiem de vrednicia samarineanului milostiv din Evanghelie.
După un timp oarecare, în urma destăinuirilor făcute lui Ioan Ianolide chiar de cel îngrijit, am aflat că, de fapt, se numea Richard Wurmbrand, că era evreu, că a îmbrățișat credința creștină de confesiune protestantă printr-o convertire ieșită din comun; că înainte de încreștinarea sa fusese puternic implicat în activitatea comunistă subterană, având ca nume conspirativ pe acela de Vasile Georgescu; fusese arestat și condamnat în perioada 1936-1939 pentru activitatea comunistă ilegală.
Știrile aflate treceau dincolo de sfera obișnuitului, dar n-au schimbat cu nimic grija noastră frățească pentru un om aflat în crâncenă suferință. Diferențele de confesiune religioasă, de origine etnică și de trecut politic, pentru care s-a vărsat și se varsă atâta sânge s-au topit într-o dragoste creștinească, naturală, fără ostentație, retorism sau emfază.
Valeriu era țintuit în patul său, pastorul Wurmbrand de asemenea țintuit la pat, dar la început, în altă cameră. Multe luni în șir nu s-au putut vedea, dar gândurile lor circulau de la unul la altul prin intermediul nostru, iar fluxul dragostei creștine îi cuprindea în unitatea lui, în ciuda distanței.
Raporturile de dragoste creștină dintre cei doi nu s-au rezumat la schimburi de gânduri, ci au îmbrăcat o formă faptică, știut fiind că ”credința fără fapte este moartă” (Sf. Ap. Iacob). Unul dintre deținuți obținuse prin strădaniile extraordinare ale familiei sale o cantitate suficientă de streptomicină pentru vindecare. Cum între timp organismul său reușise să stabilească un echilibru și să se întremeze fără antibiotice, i-a dăruit streptomicina lui Valeriu, fericit că îi poate prelungi viața.
În înalta sa dragoste și apropiere creștinească față de pastorul Wurmbrand, Valeriu a considerat că se cuvine ca acesta să fie salvat din ghearele morții înaintea sa, având posibilități să slujească creștinătatea universală cu mai mult succes decât el însuși.
Impresionați profund de gestul înălțător al omului neegalat ce se afla printre noi, medicii deținuți au respectat voința sa și, asumându-și riscul pedepselor ce ar fi urmat în cazul în care s-ar fi descoperit schimbarea destinației streptomicinei, au acceptat să i-o administreze în mare taină pastorului.
Mai târziu, când un adevărat miracol s-a produs, când muribundul pastor s-a întremat și s-a putut deplasa, sprijinit de noi, prima sa dorință a fost să-l ducem la patul lui Valeriu. S-au întâlnit atunci două destine lansate în viață pe coordonate diferite, dar convergente. O întâmplare minunată i-a adus față în față într-o deplină frăție creștinească și în lupta comună pentru biruința voinței lui Dumnezeu în lume. Peste un număr oarecare de luni, Valeriu a fost chemat de Domnul Iisus la Sine. Pastorul Wurmbrand a supraviețuit închisorii și a putut chiar să plece din lumea comunistă. Numeroasele sale cărți, articole, predici răspândite în lumea întreagă, poartă ceva din spiritul lui de la Târgu Ocna și pecetea imprimată asupra lui de Valeriu Gafencu.
O suferință sufletească pe care au resimțit-o deținuții credincioși, ar mai ales fratele Valeriu, a fost lipsa Sfintelor Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale spovedaniei și cuminecării. Mai târziu, când printre noi a fost adus, tot în stare de detenție, părintele Viorel Todea, original din județul Alba, fratele Valeriu și-a îndeplinit dorința fierbinte de a se mărturisi în fața preotului. Astfel, și-a curățat sufletul și de neînsemnatele sale greșeli, pe care cei din jurul său nu le-au observat niciodată.
Răpus de boala de plămâni, care a determinat și o insuficiență cardiacă, și cu trupul acoperit în mare parte de răni, Valeriu s-a săvârșit din viață în ziua de 18 februarie 1952, cu o împăcare sufletească pe care nu am întâlnit-o la nici unul dintre cei ce și-au dat duhul în detenție; cu atât mai mult la lumea cea de toate zilele.
Nu toți ei pe care-i câștigase pentru Dumnezeu au putut să-și ia ultimul rămas bun de la Valeriu. Unii erau izolați la etajele superioare și, fiind sub cheie, nu au putut coborî la parter. Ceilalți, însă, au înjghebat o ceremonie plină de evlavie și duioșie, conștienți fiind că se află înaintea unui fenomen care depășește omenescul și se înscrie în sfera cerească a sfințeniei.
(Aurelian Guță - Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, pag. 172-181)
Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna. Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de “fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.
Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem -eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie – si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.
Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr: Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt? Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciuneSi cum o trãise, la Tg. Ocna, Valeriu Gafencu:Si cerul deschis se aratã Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sositea in penitenciar.Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci – si care ar fi salvat multe vieti – n-am beneficiat.
Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicitor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ’50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.
În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire.Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti – Sleam Augustin si Valache – si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici “reeducare” si “demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna.Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii – ceea ce pentru noi a fost limpede de la început – cã ,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 – Nemes Iosif – iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”.Acestia “au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI – Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.
O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea “reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducate în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).
Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintete acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot?In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun – o adevãratã “tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc.În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat “rugãciunea inimii”.
Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom. Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxim s.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstixea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); se bucuraserã de atentia si binecuvântarea P.S. Ioan Suciu de la Blaj, care i-a si vizitat in închisoare, unde dupã aceea avea sã fie azvârlit si sã-si sfârseascã zilele. Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti – nu numai teologi – arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Pãr. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã “sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile tumãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult.
Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm. Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului. Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare – mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: “Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma ta Nãdejdea revederii-n paradis, Mereu vei fi cu noi si-om astepta Sã ne’ntâlnim cu sufletul deschis. Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.
Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos. Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri.
Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri – tebecisti si ei, dar ceva mai în putere -, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu.
Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse – siraguri de stele – pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu “Imnul Învierii”: Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboarã pe pãmânt. Din piepturile noastre’nsângerate Rãsunã imnul învierii sfânt. Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:
“În inima robului Domnu-si face ieslea Lui, In noaptea Crãciunului. Flori de crin din ceruri plouã Peste ieslea Lui cea nouãSi din cer picurã rouã” (V. Gafencu)
La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã “eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie: „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.
Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia: „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oncãrui tip de produs al totalitarisrnului, existã solutia misticã a credintei”. Din experientele trãite la închisoarea Tg. Ocna s-au cristalizat niste gânduri, niste precepte. In cartea sa, “Testamentul din morgã”, Remus Radina afirmã: ,,Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezultã cele sapte nãzuinte formulate de detinutii politici români:
1. Nãzuim spre înviere.
2. Luptãm pentru împlinirea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt.
3. Vrem sa aducem neamurile la Bisericã pentru a le împãca cu Durnnezeu.
4. Vrem sa creãm o scoalã de înaltã culturã si educatie crestinã, care sa catalizeze toate energiile creatoare omenesti.
5. Vrem sa creãm un om nãscut din nou din Dumnezeu si din strãdania lui personalã.
6. Prin acest om vrem sã dãm expresie, in continut si formã tuturor problemelor omenesti, existente in toate timpurile,
7. Vrem sã smulgem pe om din suferinta fizicã si moralã.
Aceste gânduri fuseserã alcãtuite la Tg. Ocna de cãtre Ion Ianolide si Valeriu Gafencu. Noi le-am învãtat pe de rost si le-am scos afarã, dupã eliberare. Au fost piese de acuzare in procesul care ni s-a intentat in 1958, unora care am fost la Tg. Ocna si care am simtit nevoia imperioasã sã ne vedem, sa ne întâlnim, ca sã pãstrãm, cât de cât, libertatea spiritualã – tara toata era o închisoare – si viata duhovniceascã de 1a Tg. Ocna.
In lotul nostru “lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (Ioan Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.
A urmat o perioada de detentie extrem de grea. Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: “Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renuntãrile la vis” (Radu Gyr)
In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.
Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la Sighet. Stim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.
Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã – multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!
Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:
“Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas: Luptati uniti si în acelasi pas. Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte, Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!
Sursa: Fericiti cei prigoniti