1. Skip to Main Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer

Cota 789 - ultima redută. Bătălia de la Coşna din august 1917

Scris de  Administrator 28 Martie 2015 Publicat in Turism
Articol citit de 3126 persoane

Gloantele sunt tot acolo, unele inca intacte. Ca si schijele ucigase. Din elicopter, se vad perfect transeele, cu traseul lor in zigzag. Locul se cheama Dealul Cosna, din Moldova, numit si Cota 789. Pe pantele sale abrupte, Dimitrie Dimancescu a condus un atac care avea sa se dovedeasca decisiv pentru mentinerea frontului in Primul Razboi Mondial.

 

Totul s-a petrecut acum mai bine de 90 de ani, cand pe aceste inaltimi ale Carpatilor trupele romanesti si cele germane s-au luptat timp de doua saptamani pe viata si pe moarte. Romanii si-au mentinut pozitiile cu mari pierderi, descurajand patrunderea sperata de germani. Un ofiter german vorbea despre "ultima reduta" de pe frontul de est. Romania, care in fatidicul august 1914 nu implinise inca 50 de ani ca natiune moderna, privea cum Europa era inghitita de vartejul distructiv al asanumitului "razboi care va curma toate razboaiele".

Regele Carol dorea ca tara sa se alature Germaniei. "Era sigur de victoria germana - avea sa scrie consilierul sau, Take Ionescu - si credea ca razboiul va dura cel mult pana in decembrie". Dupa trei luni, Carol murea si era urmat la tron de nepotul sau, Ferdinand, si de sotia lui, Maria, nepoata reginei Victoria. Si datorita influentei ei, dupa doi ani de ezitari, Romania intra in razboi de partea Antantei - Anglia, Franta si Rusia. Lucrurile n-au mers bine.

Dupa primele incursiuni peste munti, in Transilvania austroungara, fortele romanesti au fost umilite intr-un dublu contraatac, condus din sud de armata feldmaresalului August von Mackensen si din nord, prin mai multe trecatori din Carpati, de armata generalului Erich von Falkenhayn. Peste alte cinci luni, capitala Bucuresti era ocupata, iar familia regala si guvernul se refugiau la Iasi. Devenea acum vital pentru aliati ca bogatele rezerve de petrol si de grau ale Romaniei sa nu incapa pe mainile nemtilor si austro-ungarilor.

Pe 7 octombrie 1915, cand aveam 19 ani, principele Carol a venit la mine cu o oferta: „Daca te inscrii voluntar, vino la Regimentul meu de Vanatori“. A doua zi, imbracat in uniforma Regimentului 2, „Regina Elisabeta“, ma alaturam companiei. Eram o companie nou-alcatuita de biciclisti in cadrul Diviziei 1 Cavalerie.

Comandant era capitanul Nicu Tataranu. In companie mai erau alti trei ofiteri si eu, care, desi nu fusesem inca promovat, eram considerat un viitor sublocotenent. Am plecat imediat catre vest, unde ni s-a spus ca ne vom gasi divizia. Ne indreptam spre cartierul general al Diviziei 1 Cavalerie, ale carei trupe calare puteau inainta 50 de kilometri pe zi.

Noi, pe bicicletele noastre, abia daca faceam 30-40 pe drumurile pline de noroi si hartoape, asa ca trebuia sa calatorim si noaptea ca sa tinem pasul. Turtucaia, un cap de pod controlat de romani pe malul drept al Dunarii, a fost atacata si cucerita de germani si bulgari fara prea mare rezistenta. Drept reactie, generalul Averescu a conceput un plan de ocupare a Bulgariei cu doua armate, una ruseasca, prin Dobrogea, si una romaneasca, urmand sa treaca Dunarea pe pontoane, la Flamanda.

Prima noastra tabara a fost in sud, la Alexandria, apoi la Zimnicea, pe malul fluviului. Oamenii din oras fusesera evacuati in noaptea dinainte. Se astepta ca bulgarii sa-l bombardeze. Pe strazi umblau pisici, caini, gaini si alte animale care isi cautau hrana si stapanii. In timpul noptii, am fost treziti si trimisi la nord de oras, pe o colina. Ni s-a ordonat sa sapam un transeu de-a curmezisul drumului spre Alexandria.

Misiunea noastra era sa oprim inaintarea inamicului catre nord. Era doar o iluzie, pentru ca o companie de biciclisti nu se poate opune unei armate bine echipate. Drept incurajare, doua tunuri de 75 de mm au fost instalate in spatele nostru. Comandantul bateriei amplasate in camp deschis era unul din fratii Costaforu, prieten cu mine din vremea cercetasiei.

Fara stirea noastra, o nava de razboi austriaca se afla ascunsa in spatele unei insule. Obuzele au inceput sa explodeze in jurul nostru cu mare precizie. Unul a cazut intre cele doua tunuri, decapitandu-l pe tanarul Costaforu. A fost ingropat pe loc, alaturi de pusca lui, care fusese si ea distrusa.

Soldatii ramasi fara comandant s-au retras, nu se stie incotro. Noi, biciclistii, am fost trimisi intr-un mars fortat 90 de kilometri pana la Flamanda, pe Dunare. Acolo, generalul Averescu primise comanda mai multor divizii, pentru a trece in Bulgaria. Un drum fusese incropit ca sa lege soseaua de Giurgiu de Flamanda si de podul de pontoane.

Era impracticabil pentru biciclete, asa ca le-am impins pana la un golf, unde cinci divizii de infanterie asteptau ingramadite sa treaca Dunarea. La Bucuresti se vorbea deja de o mare victorie la Flamanda. In ciuda greutatilor, zvonul victoriei ne-a imbarbatat si ne asteptam nerabdatori randul sa trecem fluviul. Asteptand, ne-am adapostit sub un salcam urias, care avea o scorbura de marimea unui om.

Deasupra, zburau avioane germane si stiam ca ne vor bombarda. Am intrat in scorbura si le-am spus oamenilor mei sa se intinda pe jos. La un moment dat, am vazut un avion coborand spre noi in picaj. Mi-a fost rusine sa raman in scorbura si m-am intins alaturi de soldati, cu fata in sus, ca sa pot urmari miscarile avionului.

Trei soldati s-au repezit sa-mi ia locul in scorbura, batandu-se intre ei. A castigat fostul meu instructor, sergentul Chirita. Deodata, am auzit un suierat si am vazut un proiectil indreptandu-se spre noi. Am strigat din nou „Culcat!“ In clipa urmatoare, bomba a explodat intre noi, omorand vreo zece oameni din alta companie. O schija l-a lovit pe sergentul Chirita in frunte. De jur-imprejur se auzeau gemetele ranitilor.

L-am ingropat pe serg. Chirita sub copac. Apoi am asteptat urmatorul atac. O ploaie subita a fost salvarea noastra, insa furtuna iscata a distrus podul. Desi avea sanse de succes, ofensiva lui Averescu in Bulgaria a fost oprita. Diviziile au primit ordin sa se retraga din Bulgaria si din zona.

Pierderile au fost mici, dar rasturnarea de situatie a fost dramatica, din cauza evenimentelor din Transilvania. Acolo, romanii in retragere erau atacati din nord si din sud, dinspre Targu Jiu, unde nemtii sparsesera frontul. O alta armata germana traversase deja Dunarea la Zimnicea. Am plecat spre Valea Oltului.

Sub ploaia torentiala, cu bicicletele in spate, ne opinteam toata ziua prin noroi pana la genunchi. Aveam moralul scazut si mergeam ca automatele. Doua nopti am dormit in santul de pe marginea drumului. Prin sant siroia apa si hainele noastre erau leoarca. Dar eram asa de obositi, incat adormeam de cum ne asezam, fara sa ne pese unde.

O alta idee mareata a sosit de la Comandamentul General. Divizia 1 Cavalerie urma sa opreasca trupele germane care trecusera muntii la Targu Jiu. Pe drum, am auzit ca Regimentul 9 Rosiori a atacat la Robanesti, unde o coloana germana se indrepta catre Caracal. Inamicul a lasat regimentul si cavaleria lui sa se angajeze in atac, si apoi l-a secerat cu mitraliera pana aproape la ultimul om.

Dupa marsuri lungi si schimbari repetate de ordine, am ajuns la Izvoru de Sus, pe Raul Teleorman, la cartierul general al diviziei. Aici am luat parte la prima confruntare directa. Comandantul de divizie mi-a ordonat sa duc un pluton peste rau, de unde erau asteptati nemtii. Cand am ajuns la micul pod, germanii il traversasera deja, capturandu-l intact. La initiativa mea, am facut o baricada in catunul Vaideei, incetinind inaintarea germana spre Izvoru de Sus si cartierul general.

La baricada am sacrificat toate bicicletele si cateva carute, pe care le-am pus de-a curmezisul drumului. Coloana germana avea in frunte doua blindate. Cand s-a intunecat, am intrat in sant si am asteptat ca blindatele sa ajunga in dreptul nostru. M-am gandit ca, daca trageam de la 50 de metri, gloantele puteau strapunge blindajul sau macar sa sparga cauciucurile de pe partea noastra.

Convoiul german a fost oprit. Restul companiei de biciclisti a deschis focul asupra germanilor; capitanul Tataranu a fost ranit si evacuat. Badulescu a preluat comanda. Germanii au tras in noi cu mitraliera. Pe intuneric, nu-si puteau da seama unde suntem. Gloantele ne treceau pe deasupra capetelor. Am profitat de intuneric si m-am retras cu cei cativa soldati pe dupa case, apoi in camp deschis, apucand-o spre nord, rupti pe timpul noptii de comandament.

Micul nostru grup a inaintat pe furis toata noaptea. In satul Stefan cel Mare, am gasit cartierul general al Diviziei 2 si trupe in dezordine. Daca nemtii ar fi avansat putin mai repede, i-ar fi ajuns din urma. Grupuri razlete de soldati isi cautau unitatile, speriati sa nu fie capturati.

Ca si mine, toti intrebau de diviziile lor. Nimeni nu stia despre Regimentul de Biciclisti sau despre Divizia 1 Cavalerie. Umbla zvonul ca se pregateste o batalie majora pe Arges si pe Neajlov, pentru apararea Capitalei. Pe stanga frontului se afla armata rusa care sosise din Dobrogea, de pe malul marii, dar pe care nimeni nu putea conta. M-am gandit ca daca divizia noastra urma sa lupte pentru Capitala, avea sa apere flancul drept.

Am luat-o deci direct peste campul deschis, catre acea linie imaginara dintre Ploiesti si Campina. Principala problema era mancarea. Taranii pe care ii intalneam prin catune nici nu vorbeau cu noi. Toate animalele si pasarile le fusesera furate. Asa ca eram nu doar extenuati, ci si infometati.

Pe drum, ne aflam permanent in contact vizual cu inamicul. Germanii care inaintau catre Bucuresti trimiteau patrule sa captureze toate grupurile razlete. Cand ne opream, ne era frica sa adormim ca sa nu fim prinsi. Nu ne-au atacat insa, pentru ca ei erau si mai vulnerabili: un calaret ofera o tinta mai buna decat un infanterist.

Pe masura ce se apropia sfarsitul anului 1916, comandantii romani incercau in zadar sa injghebe o linie defensiva in jurul Capitalei. Guvernul a parasit Bucurestiul si s-a retras spre Iasi, impreuna cu regele si regina. Trupele germane au intrat in Capitala pe 6 decembrie si au trecut imediat la capturarea regiunii Ploiesti, bogata in petrol.

Petrolul din depozitele locale ajunsese in Germania nestanjenit, prin companii britanice, americane, franceze si germane. Acest petrol, alaturi de recoltele abundente de grau ale Romaniei, erau considerate cruciale pentru Germania, care purta un razboi pe doua fronturi. Constient de importanta acestor resurse strategice, Inaltul Comandament si serviciile secrete militare din Marea Britanie au ordonat distrugerea lor.

Era acum sfarsit de noiembrie si cand ne apropiam de linia Ploiesti-Campina vedeam un nor negru ivindu-se dintre campurile de foraj care fusesera incendiate pentru a nu fi capturate de inamic. Noaptea, spectacolul valvatailor care se ridicau spre cer era inspaimantator. Ne aflam acum intre zidul de foc si germanii care ne presau din spate. Deodata, am intalnit un ofiter britanic, pe nume Norton Griffiths.

In spatele lui erau mai multe camioane cu soldati romani. Lui Griffiths ii explodase un cauciuc. Intr-o franceza perfecta, m-a informat ca era liderul unui grup care incendia sondele si alte instalatii petroliere. I-am spus ca auzisem ca metoda cea mai buna de a distruge o sonda era sa iei capul de foraj si sa-i dai drumul, rasturnat, in tubul de foraj. Daca stii unde sa-l arunci, capul blocheaza total articulatiile prajinilor si scoate sonda din uz.

Luandu-ma cu el ca sa-i demonstrez metoda, am lucrat cu mare spor. Misiunea secreta i-a revenit locotenent-colonelului John Norton Griffiths, renumit pentru tunelurile sapate pe sub liniile germane de pe frontul de vest, pe care apoi le-a aruncat in aer, dar si pentru mica sa excentricitate: un Rolls Royce incarcat cu vinuri, care il insotea peste tot. Acum urma niste ordine simple: „Distruge rezervele de petrol, saboteaza sondele si arde silozurile de grau.“

Calatorind peste Baltica, prin Rusia, si apoi pe o ruta ocolita cu trenul in Romania, a ajuns la Bucuresti. Oficialii guvernamentali, proprietarii si administratorii companiilor de petrol locale si straine nu au dat curs cererilor sale. Petrolul era prea profitabil ca sa accepte distrugerea lui.

Griffiths si-a urmarit insa scopul ca un buldog, chiar in fata trupelor germane. A dat raportul printr-o telegrama transmisa de misiunea diplomatica britanica din Iasi. „Am descoperit 1.000 de rezervoare si 2.000 de sonde imprastiate pe mai bine de 1.000 de kilometri patrati.

In dimineata de 26 noiembrie, am condus de la Bucuresti la Targoviste. Toate valvele rezervoarelor au fost deschise si petrolul a fost lasat sa curga in santurile dimprejur, apoi a fost aprins, iar rezervoarele au explodat. Dupa aceea, a fost sapat un sant catre cisternele din interiorul rafinariei. Valvele rezervoarelor au fost deschise si petrolul a luat foc. Inamicul inainta repede dinspre nord si sud, in spatele nostru.

Drumurile erau blocate de refugiati si de convoaiele in retragere. Asta ne-a intarziat serios. Blocarea sondelor a inceput la Ochiuri-Rasvad. Drugi de fier si tot felul de unelte au fost aruncate pe tuburile de foraj si apoi mecanismele au fost distruse. Erau practic imposibil de repus in functiune.

Inamicul era acum langa Baicoi. Aici, o suta de rezervoare au fost aruncate in aer individual. Era o priveliste remarcabila, iar fumul, care se intindea pe vreo suta de kilometri, trebuie sa fi incomodat serios trupele adverse. Pe 29, la Moreni, grupuri mari de barbati inarmati cu baroase au spart toata aparatura si chiar si piesele de schimb din depozite. Pe 4 decembrie, la Ploiesti, am primit aprobarea generalului Averescu pentru distrugerea acelei parti din Valea Prahovei.

La Rafinaria Vega, un rezervor de 50.000 de tone a sarit practic in aer si dale de jumatate de tona au zburat pe deasupra ofiterilor. Capitanul Masterson si ceilalti abia au scapat sa nu fie zdrobiti sau arsi. Un ofiter al Misiunii Britanice a fost literalmente suflat afara, cu hainele in flacari.“

Pret de o saptamana, echipa romano-britanica a distrus 400 de puturi si 625.000.000 de litri de titei. Hamilton Fyfe, un jurnalist britanic martor la evenimente, a scris in The War Illustrated ca „acele zile de distrugeri sunt ca un cosmar in memoria mea. Un cosmar luminat de coloane de petrol arzand, lacuri de petrol, rauri de petrol si pretutindeni un fum negru, dens, puturos“.

Rezerve uriase de grau au fost, de asemenea, distruse in saptamanile urmatoare la Braila, unde se aflau cele mai mari silozuri din lume. Avangarda germana se apropia si se auzeau schimburile de focuri cu armata noastra. Purtam inca uniformele de vara si visam la mantale. Ele au fost obtinute curand la Ploiesti. De acolo, am pornit spre Buzau, alaturi de convoaiele in retragere. Am luat-o direct peste campuri, spre nord. In zare vedeam patrule de cavalerie rusesti. Apoi s-a zvonit ca aliatii rusi vor opri inaintarea nemtilor.

Incurajati, am ajuns la Ramnicu Sarat si am gasit orasul plin de cazaci care mergeau din casa in casa in cautare de bautura. Armatele romane decimate se retrageau. Din cei 833.000 de oameni mobilizati cu sase luni in urma ramasesera 70.000. Un sfert de milion erau morti, raniti sau disparuti. Peste 116.000 erau prizonieri. Iarna a dat inca o lovitura moralului trupelor, dar le-a dat si un ragaz, oprind inaintarea germana.

Totusi, sosirea Misiunii Militare Franceze de 1.600 de persoane, condusa de generalul Henri Mathias Berthelot, a adus un graunte de speranta. Guvernul francez stia prea bine ce important era sa tina armatele germane ocupate pe frontul de est, departe de Belgia si Franta.

Desi nu a reusit sa stabileasca o relatie de lucru prieteneasca cu generalul Averescu („Este prea mandru sa accepte sfaturi si nu suficient de inteligent sa le vada utilitatea“), Berthelot a infuzat cartierul general romanesc cu o noua energie, infuriind Rusia, care incerca in mod subtil sa scada controlul romanilor asupra propriei armate.

Pana in iunie 1917, cel putin zece noi divizii au fost reconstituite din recrutii concentrati inca din 1916 in Moldova. Moralul soldatilor s-a refacut. Se vorbea despre o retea de fortificatii care sa taie calea invadatorilor. Punctele ei cheie au fost Marasesti-Marasti-Oituz, proverbialul loc pe unde nu se trece. Ne indreptam cu totii spre Moldova, in speranta de a-i opri pe nemti la nord de Focsani.

Pana la urma, am ajuns cu trenul la Botosani, unde am fost dati jos. Am raportat imediat comandantului de garnizoana locala, care mi-a spus ca divizia de biciclisti era la Dumbraveni, la 30 de kilometri. Restul companiei era acolo, cu capitanul Badulescu. Dupa stresul din timpul retragerii, acum parca eram in statiune. Dormeam si ancam bine. Noi, ofiterii detasamentului de biciclisti, mancam la popota diviziei.

Pentru ca aveamgradul cel mai mic, eu primeam aripile si gaturile de la pui. Pieptul si pulpele erau pentru ofiterii superiori. Cea mai placuta parte a zilei era cand colegii francezi ne invatau sa folosim noile mitraliere si periculoasele grenade de mana frantuzesti. Cand tragi cu mitraliera, capeti o pofta nebuna de a distruge. Adunam sticle goale, le aliniam si incercam sa le radem dintr-o rafala.

Pentru grenade, sapasem un transeu la marginea satului si de acolo aruncam intr-un dusman imaginar. Cu timpul, aceasta a devenit arma mea preferata. Primavara era pe sfarsite si momentul adevarului se apropia. Regele si guvernul pregatisera rezistenta pe crestele Carpatilor Orientali si pe Siret.

Proviziile si sprijinul primite de la francezi, britanici, precum si fortele rusesti, schimbau total situatia. Peste un milion si jumatate de oameni, doua treimi dintre ei rusi, se opuneau acum inaintarii Puterilor Centrale. Recunoasterile aeriene efectuate de francezi deveneau o resursa pretioasa, ca de altfel si folosirea pe scara larga a spionilor din randul vorbitorilor nativi de germana. Rusinea infrangerii a fost inlocuita de o adanca dorinta de a rezista. Interludiul de la Dumbraveni s-a incheiat.

Divizia de Cavalerie a descalecat, devenind o Divizie de Infanterie ca oricare alta. Iar noi am ramas „biciclisti“ doar cu numele, fara biciclete care sa ne mai incurce. Armata romana a preluat culoarea albastra a uniformei de la francezi. Astfel echipati, am pornit spre Oituz, unde deja se purta o batalie. Am ajuns cu trenul la Onesti, iar de acolo am fost trimisi la Poiana lui Boboc, la picioarele unui deal denumit Cosna sau, in termeni topografici, Cota 789.

Aveam acum un ofiter in plus, fratele meu, care terminase scoala si fusese promovat sublocotenent. Si eu primisem rangul, asa ca eram doi sublocotenenti Dimancescu: Dimitrie si Ion. Devenise de acum clar ca germanii subapreciasera inamicul, considerandu-l „inapt de lupta“.

Linia de la Marasesti rezistase. La inceputul lui august 1917, cand un val paralizant de caldura cuprindea regiunea, unitati de elita precum Alpenkorps sau regimentul Württemberg, trimis de urgenta din Germania, au sosit in Carpati, intre Oituz si Trotus. Cele cinci divizii, cu un avantaj de forte de 4 la 1, aveau sarcina sa treaca prin paduri spre Campia Moldovei, pe la Dealul Cosna.

Cosna 1917 0001Omul-cheie in aceasta actiune era un tanar locotenent, Erwin Rommel (care avea sa-si castige faima in urmatorul razboi), aflat in fruntea Regimentului Württemberg. El avea sa scrie, premonitoriu: „Pe frontul de est, vara lui 1917 a gasit fortele germane blocate in zona. Numai o spulberare a intregului front ar putea elibera trupele pentru lupta decisiva din Vest.“

Timp de doua saptamani, intre 7 si 19 august, el a avansat incet, dar sigur, cu cele sase companii de sub comanda sa catre Dealul Cosna – Cota 789, ultimul bastion al Romaniei. Situatia se schimba de la o zi si de la o ora la alta, pe masura ce una sau alta din tabere castiga teren pe dealul abrupt, plin de transee, impadurit pe o parte si golas pe cealalta. Se succedau rapid baraje dure de artilerie, schimburi de grenade, atacuri om la om.

Doua mii de oameni aveau sa piara doar din partea romana. Rommel a scris pe larg in memoriile sale despre cele doua saptamani de confruntare inclestata. Din jurnalul lui E. Rommel „Masiv si abrupt, varful Dealului Cosna se profila la orizont in lumina rasaritului. El era obiectivul atacului. Santinelele romane vorbeau, isi dregeau vocea, tuseau si fluierau in timp ce noi ne apropiam metru cu metru.

Erau plasate la intervale de 30-40 de metri, dar nu reuseam sa le vedem din cauza tufisurilor dese.“ O zi mai tarziu „Urcusul pe pantele abrupte in fierbinteala de august, cu ranitele grele si cu armele, a fost un efort teribil. Am inaintat incet pe terenul extrem de dificil. Inamicul de la capatul padurii primise intariri si curand eram in lupta cu cateva zeci de mitraliere. Nu se punea problema sa continuam pe portiunea de iarba, fara acoperire; in starea noastra de oboseala aveam probleme sa ne mentinem pozitia.

Trupele romanesti stateau pe varful Muntelui Cosna si am intrat sub foc intens de mitraliera. Curand, companiile au venit la cartierul general. Erau complet epuizate.“ O zi mai tarziu „Avangarda detasamentului meu s-a pus in miscare. Domnea confuzia; grenadele explodau pretutindeni, focuri de arma se incrucisau prin tufisuri, iar obuze de artilerie grea explodau in apropiere.

Cateva salturi prin ceata si fum si eram in transeul inamic. Romanii se grabeau catre noua lor pozitie pe o cararuie prin padure, secerati de cateva mitraliere de calibru mare. Am alergat la vale cat ne tineau picioarele. Obuzele Howitzer creau un baraj, iar mitralierele loveau in plin. Inamicul din fata noastra fugea; nu ne dadeam seama cat de aproape suntem, pentru ca niciun foc de arma nu ne impiedica inaintarea. Multi romani morti si raniti zaceau in jur.“ Pe 19 august, dupa zece zile de inaintare prin vai impadurite, geniul tactic al lui Rommel a castigat pozitia de la Cota 789.

Desi ranit la bratul stang si slabit de pierderea de sange si de nesomn, el si-a continuat misiunea de rupere a liniilor romanesti. In fata unei posibile infrangeri dezastruoase, generalul Averescu a ordonat urgent ca Regimentele 1 si 2 Biciclisti din Divizia 1 sa opreasca inaintarea inamicului pe Dealul Cosna.

Cand am ajuns la Poiana lui Boboc, o mana de case taranesti, pe 19 august, Cota 789 era pe punctul de a fi pierduta de Regimentul 9 Rosiori. Dupa- amiaza tarziu, am primit ordin sa contraatac si, cu un elan extraordinar, am urcat pe varf, respingandu- i pe nemti.

Era doar o victorie temporara, caci ei au pregatit contraatacul printr-un baraj de artilerie. Am fost obligati, la randul nostru, sa ne retragem spre sat, cu nemtii pe urmele noastre. O unitate de infanterie ne-a sarit in ajutor si am trecut la contraatac inainte ca inamicul sa ajunga in sat. Soldatii nostri au cucerit Cota 789 din nou, fara sa stie cum avea sa se incheie acest du-te-vino.

In noaptea aceea, au avut loc sase atacuri si contraatacuri. Germanii nu au reusit sa treaca de trupele Diviziei 1. Intre timp, intr-o alta vale la nord de Cosna, un regiment de vanatori de munte respingea trupele germane la Muntele Ciresoaia. Despre aceasta batalie, istoricul american Charles Upson Clark scria: „Mackensen a fost infrant. Cu o armata majoritar germana, a fost oprit de curajul pur, dublat de o abila strategie...

Mackensen trebuia sa gaseasca un singur punct slab si tot frontul de 120 de kilometri ar fi cazut; Moldova s-ar fi alaturat Munteniei, Poloniei, Nordului Frantei si Belgiei. Dar nu l-a gasit.“ In timp ce asteptam ordinele, un curier a adus un plic adresat sublocotenentului Dimancescu. L-am deschis si am vazut ca era un ordin care ii cerea fratelui meu sa gaseasca o bresa in linia frontului si sa afle exact unde sunt pozitionati germanii. Parea o condamnare la moarte.

Nu i-am dat plicul fratelui meu, ci am plecat eu cu un soldat. Am asteptat sa se intunece si ne-am tarat intr-un colt al poienii, dupa niste tufe. Am stat in fata inamicului tacuti si neclintiti. Cand s-a luminat, la 30 de metri in fata mea am vazut un soldat german intins cu fata in jos.

Amandoi am tintit si am tras unul intr-altul. Am vazut ca i se lasa capul si mi-am dat seama ca l-am ucis. Dar am simtit si o fierbinteala in piciorul stang. Un glont imi strapunsese laba piciorului si il lovise pe soldatul meu in cap, omorandu-l pe loc. Am ramas nemiscat toata ziua, sub focul de artilerie care a urmat. Abia pe intuneric m-am tarat spre un tufis, pe drumul folosit de ai nostri ca sa faca legatura cu regimentul din stanga.

Doi infanteristi m-au gasit si m-au dus pana in sat. O ambulanta Ford m-a dus la spital, un cort lung acoperit cu cruci rosii, mari. In viata mea nu auzisem tipete mai cumplite si nu le voi uita niciodata pe cele de la Onesti. Soldatii isi strigau mamele, care nu erau acolo sa-i ajute.

Pus pe lista pentru amputare, se intalneste cu un medic care ii era ruda si care ii salveaza piciorul cu cangrena. Urmeaza sapte luni de recuperare la Iasi si la un liceu transformat in spital din Bacau. Intr-o zi, in spital s-a produs o mare vanzoleala. Venise in vizita Regina Maria. A mers din salon in salon, iar al nostru a fost ultimul. Trecea pe la fiecare pat, vorbind cu fiecare ranit in parte.

Dupa un sistem al ei, avea in mana stanga o hartie cat o carte postala pe care notase detalii despre fiecare – daca era casatorit, daca sotia era in Moldova sau in Muntenia sau daca avea copii. Ramaneau toti uimiti ca le stia numele si uneori avea si vesti de la familiile lor.

Cand a venit la patul meu, m-a recunoscut imediat drept un fost cercetas. I-am spus ca mama primise vesti de la mine prin printul Carol. M-a asigurat ca acum ii va spune ea personal mamei cat de bine ma simt. Capitanul Badulescu a aflat curand unde ma aflu si, la doua-trei zile, imi trimitea vesti de pe front Draga Dimancescu, Dupa ce am mai ramas cateva zile la Poiana lui Boboc, din cauza pierderilor ne-am retras pentru doua zile ca sa-mi reorganizez unitatea si am fost repartizati la Brigada 2 Cavalerie.

Impreuna cu un batalion de la 7 Vanatori, am atacat Zona 383. Dupa patru atacuri sangeroase, am ramas cu doar patru oameni din companie. Pierderile au ajuns la 121 de morti si raniti si 14 raniti usor, neevacuati – in total 135. Sunt profund mahnit de pierderea oamenilor nostri, pe care ii vom razbuna. Cu dragoste frateasca, Cpt. Badulescu Recuperat, Dimancescu a revenit in decembrie la companie, pentru a lupta in nordul tarii si in Basarabia.

Situatia politica se complicase. In Rusia izbucnise revolutia si armata abandona teritoriul romanesc. Autoritatile din Romania ocupata cerusera o pace separata cu Germania. Guvernul Bratianu fusese inlocuit de un guvern condus de generalul Averescu, iar acesta acceptase in principiu clauzele de pace care, dupa armistitiul din decembrie, fusesera negociate la Buftea timp de trei luni.

Tratatul de pace urma sa intre in vigoare dupa ratificarea sa de catre Regele Ferdinand. Faptul ca regele a efuzat sa ratifice nu i-a impiedicat pe germani sa aplice imediat prevederile acordului. Un lucru cert pentru noi a fost ca, dupa Revolutia din Octombrie si alungarea tarului, armata rusa nu ne-a mai fost de ajutor. Ne aflam intre frontul pe care luptam cu germanii si rusii care jefuiau satele.

Cum am reusit sa ne mentinem si sa supravietuim e un miracol. Cumva, undeva, aveam nadejde sa iesim cu bine din incercare. Aveam acum 21 de ani. Tara era impartita in doua. Noi, cei din Moldova, eram numiti „domnii de la Iasi“ si considerati proaliati. Cei din zona ocupata erau numiti „germanofili“, ceea ce era destul de nedrept. Numai cativa se bucurau de protectia germanilor si dobandeau o publicitate nemeritata.

In aprilie, balanta razboiului incepuse sa incline serios in favoarea aliatilor. Armata sudica de la Salonic fusese reechipata si se pusese in sfarsit in miscare. Acum se numea Armata Dunarii si, sub comanda generalului Berthelot, a urcat spre nord in Bulgaria si Serbia pe timpul verii si al toamnei. Pe 10 noiembrie, in Bucuresti s-au auzit scrasnind senilele tancurilor: armata germana primise ordin sa paraseasca Romania.

Apoi a venit ziua in care Regele Ferdinand si Regina Maria au intrat in Capitala, escortati de generalul Berthelot si generalii romani. Au incalecat cu totii la Vila Minovici, iar de acolo au strabatut Bulevardul Kiseleff si apoi Calea Victoriei. In urma lor defilau detasamente din unitatile care intrasera in Bucuresti.

Cateva luni mai tarziu, pe 24 martie 1919, am primit un ordin oficial: Comandamentul Regimentului Vanatori Nota urgenta: Sublocotenentul Dimancescu, din Compania 2, va fi prezent maine, impreuna cu fratele lui, locotenentul Dimancescu, la locul de parada din Piata Victoriei. Locotenentul Dimancescu imi va raporta mie. Carol, Principe R. In fata Comitetului Geologic de pe Kisselef erau aliniati zece ofiteri si soldati.

Printul Carol ne-a trimis, pe mine si pe fratele meu, langa ei. Pe ambele parti ale bulevardului erau detasamente din diverse regimente. A sosit regele si a fost intampinat cu imnul regal. Printul Carol a trecut trupele in revista si apoi regele s-a apropiat de noi. A dat mana cu fiecare si ne-a decorat.

Cand a ajuns la mine, regele a spus: „Varul meu, regele Angliei, regreta ca nu a putut veni sa te decoreze personal, dar m-a rugat sa-ti dau Crucea Militara Britanica de Razboi.” Crucea Militara, am aflat mai tarziu, era acordata strainilor numai in cazuri exceptionale. Participarea mea la sabotarea sondelor a fost considerata de britanici drept importanta pentru deznodamantul razboiului.

Mi-a prins-o pe piept, m-a felicitat si apoi a trecut la fratele meu, exclamand surprins: „Dar voi sunteti fratii Dimancescu, cercetasii lui Carol!“ Asa s-au incheiat anii mei de razboi. In cele 18 luni de participare la razboi, Romania a pierdut 350.000 de soldati, iar alti 150.000 au fost raniti.

Aproape 20 la suta dintre barbatii apti de lupta inainte de 1918 nu aveau sa se mai intoarca acasa. Trei mari imperii au fost dezmembrate: cel rus, cel turc si cel austro-ungar. Din cel din urma s-au desprins Transilvania, Banatul si Bucovina, care au devenit parte a Romaniei Mari, alaturi de Basarabia, recuperata de la rusi, si de Cadrilaterul bulgaresc.

Romania a iesit din razboi de doua ori mai mare – cu 300.000 de kilometri patrati. Aceasta victorie, datorata intr-o mare masura si soldatilor care au rezistat pe frontul de la Marasesti-Oituz, a marcat, dupa spusele istoricului Glenn Torrey, „un nou stadiu in crearea constiintei nationale romanesti“.

Text povestit de Dan Dimancescu Sursa: National Geographic Romania


rommel-pozaErwin Johannes Eugen Rommel - în august 1917, acest viitor feldmareşal al Germaniei, este înfrânt de patriotismul românilor, care şi-au dat viaţa pentru ţară, în bătălia de pe Dealul Coşna (cota 789)
În perioada celui de al Doilea Război Mondial, a existat un general german cu adevărat unic şi special în rândul tuturor strategilor care au decis cursul acestei conflagraţii. A fost unul dintre cei mai respectaţi şi apreciaţi lideri militari ai timpului său. Feldmareşalul Erwin Rommel avut un rol important în două momente decisive ale conflagraţiei: bătălia de la El Alamein şi debarcarea Aliaţilor din Ziua Z. A fost un adevărat geniu militar care putea oricând să schimbe soarta războiului. Conştient de nebunia continuării unui război deja pierdut de Germania nazistă, Rommel şi-a câştigat o binemeritată aură de erou, ca urmare a implicării sale în atentatul cu bombă contra lui Hitler. A plecat din această viaţă asemenea unui samurai sobru peste care şi-a grefat aura unui personaj legendar din mitologia germanică. Şi, nu în ultimul rând, a primit botezul focului în luptele contra regatului României din perioada Primului Război Mondial.

Inginerul care a devenit general şi ofiţerul care s-a călit în România

Cel care avea să fie cunoscut la apogeul carierei sale sub porecla admirativă de "Vulpea Deşertului", dată de inamicii săi britanici, s-a născut pe data de 15 noiembrie 1891 în localitatea Heidenheim an der Bretz, din landul Württemberg. Tatăl său a fost un profesor de şcoală, iar mama sa era fiica unui fost guvernator al landului Württemberg.

Iniţial, tânărul Rommel vroia să devină inginer, fiind atras de tehnică şi tehnologii, dar norii Primului Război Mondial au făcut ca viitorul general să fie înrolat în armată pe data de 6 iulie 1910. După doar trei luni, Rommel a fost promovat la rangul de caporal, iar după alte trei a devenit sergent. În martie 1911 intra pe porţile şcolii de ofiţeri din Danzig (oraşul Gdansk de astăzi). În perioada cât a fost elev al şcolii de ofiţeri şi-a cunoscut soţia, pe Lucie Maria Mollin, cei doi căsătorindu-se în anul 1916.

Din anul 1912 până la izbucnirea Primului Război Mondial, Erwin Rommel a avut primit sarcina de a se ocupa de un birou de recrutări din Weingarten.
Declanşarea războiului a dus la revelarea caracterului şi personalităţii sale distincte, Rommel remarcându-se ca un ofiţer foarte curajos care obişnuia să îşi atace inamicul chiar dacă sorţii nu erau alături de el. Spre exemplu, pe data de 2 august 1914, a fost rănit la un picior pe când ataca tranşeele franceze înarmat doar cu o baionetă, deoarece rămăsese fără muniţii.

Un an mai târziu, după ce s-a întors de pe frontul din Argonne, a fost decorat în premieră cu Crucea de Fier, Clasa I pentru bravură. În anul 1916, a fost trimis pe frontul de est, în Carpaţii Meridionali, unde a înfruntat trupele Armatei Române. Întors după misiunea militară din regatul României, Rommel a fost decorat cu Ordinul pentru Merite Speciale, o distincţie acordată doar generalilor de armată, în condiţiile în care el era pe atunci un simplu ofiţer inferior.
Pe frontul din ţara noastră, Rommel şi-a demonstrat calităţile în cursul luptelor de pe Valea Jiului. A fost numit la comanda a şase companii de mitraliori care au învins mai multe unităţi româneşti, mult mai slab înarmate şi echipate. Cu Rommel în prima linie, germanii au spart frontul şi au ocupat Regatul României. Unitatea condusă de el a luat parte la cucerirea Bucureştiului şi a Craiovei. Dar Rommel avea să cunoască pentru prima dată gustul amar al înfrângerii tot pe pământul nostru. Unitatea sa avea să fie înfrântă în Armagheddonul germanilor de la Târgu-Ocna (Dealul Coşna). În urma încheierii Păcii dezastruoase de la Buftea-Bucureşti, Rommel a fost retras de pe frontul românesc şi trimis să lupte în Italia.

La finele războiului, avea deja gradul de căpitan şi comanda un regiment de infanterie din Stuttgart. A ajuns instructor la Şcoala de Infanterie din Dresda, unde a scris mai multe manuale importante de tactică şi comandă.
În anul 1944, un grup de generali lucizi şi realişti din Wermacht a decis că nebunia declanşată de Adolf Hitler trebuia oprită cu orice preţ. Prin urmare, au întocmit un complot care viza asasinarea Führerului, fapt care ar fi grăbit oprirea războiului şi ar fi oferit Germaniei o retragere cât mai onorabilă în faţa celorlalte naţiuni agresate.

Generalii au reuşit să-l convingă pe Rommel să li se alăture. Acesta a acceptat să-i întâlnească în luna februarie 1944, dar Rommel susţinea o arestare şi judecare a lui Hitler în locul unui asasinat. Cum Gestapo-ul a reuşit să descopere complotul, tentativa de asasinat a fost ratată, iar Hitler a fost înştiinţat de participarea la complot a generalului său favorit.

Datorită popularităţii lui Rommel, Hitler a vrut să evite scandalul divulgării implicării Vulpii Deşertului în atentat. Prin urmare, lui Rommel i s-a oferit opţiunea de a alege între a se sinucide cu onoare, familia sa primind protecţie, sau a apărea în faţa Curţii Marţiale, familia urmănd să fie persecutată.
Acest genial militar de carieră a ales sinuciderea fără să stea pe gânduri. Pe data de 14 octombrie 1944, martorii au declarat că generalii Burgdorf şi Maisel i-au înmânat ceremonios pilula cu cianură de potasiu, pe care Rommel a înghiţit-o fără ezitare. Moartea sa a fost raportată poporului şi soldaţilor germani drept un nefericit şi fatal atac de cord, iar Vulpea Deşertului a avut parte de funeralii naţionale pe măsura serviciilor militare aduse statului german.

În curând vă voi prezenta istoria scrisă de acest om, pe frontul din Târgu-Ocna.

După încheierea războiului, Rommel a fost complet reabilitat. Combatanţii din Afrika Korps nu au fost niciodată învinuiţi de crime de război, Rommel a ajuns singurul general german din al Treilea Reich căruia i s-a dedicat un muzeu, iar în anul 1970 un vas distrugător de clasă Lutjen a fost numit Rommel în memoria celui care a fost, probabil, cel mai destoinic general german din al Doilea Război Mondial.

Surse: Descoperă

 

Administrator

Administrator

Dedicat promovării Staţiunii turistice Târgu-Ocna.

Facebook: http://www.facebook.com/nometra

Website: www.nometra.ro
sus


LIKE on facebook


Mediatori în Târgu-Ocna

Negotiation220

  • Banner