1. Skip to Main Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer

Sorin Antohi - un istoric al ideilor, eseist, traducător și editor român...un târgocnean

Scris de  Administrator 12 Februarie 2015 Publicat in Personalităţi
Articol citit de 2069 persoane

Sorin Antohi (n. 20 august 1957, Târgu Ocna) este un istoric al ideilor, eseist, traducător și editor român. Fiul lui Neculai Antohi, profesor, şi al Anetei, casnică. Urmează cursurile gimnaziale la Oneşti (1968-1972), liceale la Liceul Internat "C. Negruzzi" din Iaşi (1972-1976), Facultatea de Filologie (secţia engleză-franceză) a Universităţii din Iași (abs. 1984). Profesor la Liceul din Negreşti, jud. Vaslui (1984-1988), după care devine cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie "A.D.Xenopol" din Iaşi (1990-1998) şi urmează cursuri post-universitare la Ecole de Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris (1990-1992). Director general în Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei (1990-1991). Începe cariera universitară la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994) apoi de visiting profesor la mai multe universităţi din SUA, Germania, Franţa, profesor şi prorector la Central European University din Budapesta. În ultimii ani a predat istoria ideilor şi teoria istoriei la Facultatea de Istorie din Bucureşti. A debutat încă din timpul liceului (1975), publicând în numeroase reviste eseuri, recenzii, traduceri, proză SF. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social (GDS), membru al prezidiului International Committee of Historical Sciences. A fost profesor de istorie la Central European University (CEU), Budapesta, unde conducea Departamentul de Istorie și Pasts, Inc. Center for Historical Studies. A fost membru în comitetul director al Fundației Soros.

Sorin Antohi a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România condusă de Vladimir Tismăneanu până în mai 2006. Antohi și Tismăneanu au fost editori ai revistei academice americane East European Politics and Societies.

Ca istoric al ideilor, Sorin Antohi s-a distins prin comentariile extinse la opera lui Ioan Petru Culianu, disident originar din Iași, devenit ulterior profesor la Universitatea din Chicago.

Este fondator al Institutului privat de Studii Interculturale "Orbis Tertius" (București), institut despre care Cotidianul afirma în 2008 că nu există. Există însă Asociația „Orbis Tertius” / „A treia lume”, singura persoană juridică fără scop patrimonial din România al cărei nume conține cuvintele „Orbis Tertius”. În volumul Războaie culturale (2007) Sorin Antohi abordează polemic șase teme: „Școala” de la Păltiniș, istoria intelectuala recentă a liberalismului, raporturile dintre istorie, memorie, ficțiune și ideologie, comunitarismul ca utopie, atracția intelectualilor față de tiranie și criza spiritului american. Pornind de la cărțile și ideile altora, autorul le analizează în detaliu substanța, contextele de emergență și receptare, oferind cititorului o perspectiva critică asupra unor „războaie culturale” din România și din lumea de astăzi.

Dacă nu poţi vorbi de negri, arabi, indieni, chinezi, rromi, vorbeşti cum îţi vine la gură despre români şi bulgari
Sorin AntohiSorin Antohi în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Sorin Antohi, în volumul-dialog cu Virgil Nemoianu analizaţi deplasarea tipului de occidentalizare a României (prin numărul însemnat al celor care muncesc în străinătate) de pe modelul francez, spre care se îndreptaseră în trecut elitele noastre, pe cel italian.
Ar fi, aceasta, o occidentalizare "la firul ierbii", cumva mai consistentă şi cu efecte mai adînci, pe termen lung?
E posibil ca această mişcare în masă să dea, ea, direcţia elitelor noastre culturale şi a establishment-ului politic românesc, dincolo şi dincoace de controlul şi supervizarea Uniunii Europene?

Sorin Antohi: Cartea de care vorbiţi, România noastră. Conversaţii berlineze, apărută în două ediţii în 2009, are la bază înregistrări din zilele de 17-21 iunie 2005. Spuneam atunci, după numai trei ani şi jumătate de migraţie românească transfrontalieră masivă (cea mai semnificativă de la deplasările de populaţie din anii 1940, după emigrarea evreilor în anii 1960 şi a germanilor în anii 1980), că se trecea de la exil la exod. Pentru a pune acel fapt social total într-o cheie ludică, reluam sintagma pe care o folosisem într-un interviu acordat Rodicăi Palade în 2004 şi apărut în 22: marea evadare - titlul unui film american despre evadarea dintr-un lagăr de prizonieri. Şi adăugam, nu fără aceeaşi tandră ironie (una din mărcile stilistice ale realismului meu, care nu e o formă de cinism), că migraţia predilectă spre Italia, Spania şi Portugalia corecta eroarea istorică a raporturilor stabilite de paşoptişi cu Franţa. Şi, aş adăuga, submina obsesia noastră franceză, pe care am numit-o într-un eseu din 2001 bovarism geocultural, după cum înlocuia tradiţia celor aproximativ 150 de ani de contacte / transferuri preponderent elitare cu un contact direct între societăţile reale - românească, respectiv occidentale.
În perioada 2005-2013, tabloul s-a schimbat, s-a complicat şi s-a precizat. S-a şi scris mai mult pe tema migraţiei din România, de la ficţiune, jurnale şi memorii la studii sociale. Există, cum ştim cu toţii, şi o mai puţin cercetată migraţie în România, de regulă în vederea accesului la ţări mai atrăgătoare; de exemplu, cetăţenii de diverse origini etnice ai Republicii Moldova folosesc sistematic România drept trambulină spre restul UE, ceea ce a dus la interesante efecte perverse, inclusiv cînd s-a calculat controversatul quorum pentru referendumul din vara lui 2012. Chestiunea ar trebui să inspire discuţii savante şi politice despre cetăţenie în ţările afectate profund de migraţie (ca surse, trambuline, destinaţii); chiar în democraţiile occidentale, în care populaţia stabilă e aproape literalmente stabilă, e greu să măsori participarea politică şi civică a cetăţenilor între consultările electorale. Constituţional şi legal, poţi fi patriot şi cetăţean de la distanţă, ba poate abia astfel devii (mai) patriot, iar prin noile medii electronice te poţi informa, exprima şi mobiliza mai uşor decît dacă trebuie să te manifeşti public în piaţa publică, în zăpadă şi ger. Dar dacă 10-15% din populaţia totală teoretică (poate 15-20% din populaţia reală) a unui stat care nu-şi poate număra cetăţenii (circumstanţa atenuantă e mişcarea lor permanentă în căutarea unei vieţi mai bune, drept uman inalienabil), un segment demografic ale cărui contacte cu patria sînt periodice, sporadice ori tot mai slabe, inclusiv prin integrarea în societăţile-ţintă (în cazul cetăţenilor Moldovei care dobîndesc şi cetăţenie română fără a vizita măcar România, a doua patrie e mai curînd un paşaport), se află mai ales în afara graniţelor naţionale, poate ar trebui să reflectăm. Aşa cum anumite noţiuni concrete privind ţara de imigraţie sînt necesare naturalizării în multe ţări (tendinţa se accentuează), păstrarea cetăţeniei cu drepturi politice depline ar putea fi condiţionată de dovezi ale păstrării unor minime legături cu patria şi a unor minime competenţe civic-politice. Altminteri, ca şi acum, ficţiunea mai cu seamă statistică a aşa-zisei diaspore va rămîne un teren al manipulărilor şi instrumentărilor politicianiste. E o dezbatere delicată, dar democraţiile trebuie să fie la înălţimea ei, tocmai în numele unei democraţii funcţionale.
Tema migraţiei e şi inevitabilă, şi la modă în vremuri de globalizare, cînd sistemul politico-academic investeşte enorm în explorarea proceselor transnaţionale (dincolo de frazeologia politic corectă, discernem lesne interesele vitale ale unei lumi în rapidă reconfigurare), dar numai o mică parte din ceea ce se publică se poate citi cu profit. Din această ultimă categorie, recomand volumul colectiv coordonat de Remus Gabriel Anghel şi István Horváth, Sociologia migraţiei. Teorii şi studii de caz româneşti (Polirom, 2009), a cărui ediţie secundă sau continuare ar merita aceeaşi atenţie. Nu pot intra acum într-o evaluare detaliată a fenomenului şi a analizei sale, aşa că mă opresc succint la cîteva aspecte.
În primul rînd, migraţia cetăţenilor români a continuat, fiind limitată doar de sărăcirea resurselor demografice (nu se mai nasc destui potenţiali emigranţi; cine avea de plecat, într-un fel sau altul, a plecat), iar remigraţia s-a dovedit neglijabilă (dincolo de spectacolul avioanelor cu rromi retrimişi din Franţa, un exerciţiu televizual de care şi francezii s-au plictisit), în ciuda dezastrului economico-social produs între timp de criza economică, agravat de măsurile de austeritate impuse de Germania d-nei Merkel şi acceptate de birocraţia UE condusă de d-l Barroso (al cărui aplomb vizibil debusolat e constant, indiferent de ideologia pe care o serveşte, de la maoism la neoliberalism). Analiza poate fi extinsă, mutatis mutandis, la Bulgaria şi Republica Moldova. (Contextul migraţiei cetăţenilor din fosta Iugoslavie, din Turcia, Albania şi Polonia e semnificativ, dar nu poate fi cuprins în acest răspuns.)
În al doilea rînd, Nordul relativ prosper al Europei a reapărut pe harta migraţiei. Criza a redirecţionat fluxurile migratorii spre Marea Britanie (în ciuda ostilităţii crescînde din această ultimă societate de clase a Europei faţă de români şi bulgari, personaje detestabile / diabolice tacit acceptate - cu excepţia unor timide şi ipocrite declaraţii oficiale - ale discursului xenofob şi rasist despre un nou pericol galben; dacă nu poţi vorbi de negri, arabi, indieni, chinezi, rromi etc., vorbeşti cum îţi vine la gură despre români şi bulgari), Olanda, Germania (şi ea tot mai vocal xenofobă, ca şi cum rromii din România şi Bulgaria ar fi singurii imigranţi creatori de probleme, iar delincvenţa ar fi exclusiv domeniul imigranţilor), Scandinavia (statutul geosimbolic al Franţei în ochii românilor tot mai puţin francofoni se redefineşte ca parte a acestui Nord). Cei care pleacă să studieze şi să muncească, temporar sau permanent (vorbesc de intenţii, fiindcă proiectele de viaţă sînt fluide), găsesc acolo mai multe burse şi locuri de muncă, aşa că decid să renunţe la proverbiala douceur de vivre şi la afinităţile lingvistico-temperamentale din Europa sudică latină, ba chiar şi la istorii personale de relativă integrare. Cei care vor să paraziteze şi să abuzeze (semi-pasiv, prin fraudarea sistemelor de asistenţă socială; semi-activ sau activ, prin cerşetorie, prostituţie, trafic de droguri, furt, jaf etc.), prin tun, navetă economică şi / sau interlopă etc., găsesc în Nord mai mulţi bani, state asistenţiale mai prospere, chiar dacă aparent mai severe, un ţesut mai vibrant de asociaţii caritabile - generos finanţate de sectorul privat şi de stat, de donatori individuali, Biserici etc. (acest al Treilea Sector, cum i se spune uneori, nu e parte a ceea ce s-a numit sector terţiar, ci este un cîmp instituţional eterogen în rapidă evoluţie, creat la intersecţia tuturor celorlalte sectoare, din raţiuni complexe care ţin deopotrivă de maturizarea şi de ipocrizia capitalismului postmodern).
În al treilea rînd, trecerea timpului ne-a arătat că România nu a profitat cu adevărat de marea evadare. În primii ani de după plecările masive, banii trimişi în ţară de migranţi au subvenţionat - pe lîngă consumul somptuar al unei populaţii endemic paupere, fără alte urmări decît mahmureala, sortit să-i adîncească în sărăcie la spartul chefului (oh, concediile în satul / tîrgul natal, nunţile, botezurile şi înmormîntările care topeau toată agoniseala unui an de transhumanţă căpşunărească!), nu să-i scoată din mizerie prin cumpătare şi adunarea de bani albi pentru zile negre - la negru, gri sau alb înşelătorul boom dintre anii 2002 (liberalizarea mobilităţii în spaţiul Schengen) şi 2008 (intrarea decisă a României în criză), contribuind printr-un paradox amar (deşi economic explicabil) la creşterea tuturor preţurilor. Încercările de completa forţa de muncă decimată prin emigrare cu muncitori imigranţi nu au avut ca efect pe termen mediu, după unele tentative de angajări în industrie, decît apariţia servitoarelor nepaleze, malaieziene şi indoneziene în casele parveniţilor. Treptat, locurile de muncă au dispărut şi ele, fiindcă economia, şi aşa precară, s-a contractat pînă aproape de dispariţie, iar birocraţia statului şi pseudo-economia bugetară nu i-au putut absorbi decît pe cei cu pile. Chiar dacă ar fi vrut să se întoarcă în patrie, după achiziţia de educaţie, experienţă pe piaţa muncii şi în tot restul vieţii sociale, cu eventuale economii, emigranţii nu aveau unde reveni. Cît timp ei îşi făceau treaba cum puteau mai bine (vorbesc de numeroşii migranţi serioşi, care au îndurat adesea multe pentru a pune ban pe ban cu gîndul la baştină), România nu a devenit o patrie mai (re)primitoare. Dimpotrivă. În consecinţă, valul migratoriu continuă. Nu e vorba numai de brain drain, ci şi de body drain, fiindcă pleacă şi cei mai puţin inteligenţi, ba chiar şi proştii. Precum şi pegra - după care, oricît ne-am preface, nu ne pare rău. Au şi occidentalii dreptate cînd se plîng că delincvenţii noştri au găsit vad mai bun la ei; dar nu au dreptate atunci cînd se prefac - fără succes - că-i văd numai pe cei mai răi dintre imigranţi şi că toţi oamenii răi sînt de fapt români (eventuali bulgari, parcă mai împăcaţi cu soarta, mai modeşti, poate şi mai puţin delincvenţi, deci mai uşor de suportat). Nici occidentalii nu sînt toţi supraoameni, aşa cum credeam noi în izolarea naţional-comunistă. Cum s-or simţi proştii lor cînd sînt concuraţi de imigranţi la serviciile de asistenţă socială, deşi nici ei nu au contribuit (cu mare lucru) la bugetul de stat? Cum s-or simţi specialiştii lor mediocri cînd sînt înlocuiţi de angajatori cu imigranţi cel puţin la fel de buni, dar mai motivaţi şi, cînd se poate (semi)legal, mai ieftini?
Efectele mai adînci ale acestei occidentalizări la firul ierbii se observă deja, deşi este încă prematur să facem un bilanţ complet. Occidentalizarea e însă combinată mereu cu orientalizarea, cu balcanizarea: frontierele sînt poroase, transferurile au loc în toate sensurile. Balcanii, de pildă, intră treptat în UE. Stjepan Meštrović vorbea acum aproape douăzeci de ani de The Balkanization of the West: The Confluence of Postmodernism and Postcommunism (Routledge, 1994). El se referea la consecinţele războaielor iugoslave, în timp ce eu privesc balcanizarea (cu sau fără ghilimele) în registrul mai larg al geografiei simbolice, ca o modalitate de acţiune a unei regiuni considerate pasivă de orientalişti - cei ce cred într-o diagramă civilizaţională a Europei în care nord-vestul reprezintă toate virtuţile, iar sud-estul monopolizează toate viciile. Această modalitate este un fel de middle voice, un fel de regim terţ al acţiunii. Cea mai bună metaforă a acestui regim este contagiunea / contaminarea: deşi Occidentul ne dispreţuieşte, va fi tot mai afectat de noi, va trebui să ne bage deci în seamă (înainte de a fi prea tîrziu - pentru Occident). Scriam în 1999 că diagrama civilizaţională orientalistă a Europei va rămîne în linii mari aceeaşi, după ce s-a constituit şi fixat în mai bine de trei secole, numai că se va regăsi în interiorul UE. La început, în UE intrau numai ţările de rangul întîi. Treptat, toate ţările de pe continent vor fi admise în UE, sau cel puţin proclamate admisibile sine die, deci dinamicile excluderii şi stigmatizării se vor manifesta intra-comunitar. Observ că am avut dreptate, ba chiar că nici subgrupul (fantasmatic) mai prestigios al Ţărilor de la Višegrád nu a rezistat: imaginea Ungariei în 2013 e considerabil mai proastă decît în 1999, chiar decît în 2004, cînd a intrat în UE. În orice caz, clasa noastră politică, asemeni celei din UE, este departe de a (putea) înţelege ce se întîmplă, deşi (cum spuneam mai sus) încearcă să profite de migranţi. Pe plan cultural, s-ar putea ca recentul Salon al cărţii de la Paris să fi fost stadiul cel mai înalt şi ultim al bovarismului nostru geocultural care ne lega de Franţa. Nişa (geo)culturală pe care o pot ocupa românii, mai obscură în domeniul literar (slăbiciunea epică şi anistoricitatea sînt încă handicapuri foarte răspîndite ale prozei noastre, ceea ce-i limitează difuziunea publică internaţională, iar poezia are un circuit elitist imprevizibil), pare mai clar definită de experienţa Noului Cinema, pe care nu o pot comenta pe larg aici. Pe scurt, e vorba de o conjunctură favorabilă mizerabilismului şi auto-orientalizării, care trebuie folosită creativ şi inteligent pentru a plasa pe piaţa culturală occidentală opere tot mai mainstream, pentru a cîştiga competiţii culturale (inclusiv pentru atenţia publicului, nu doar a juriilor, oricît de prestigioase) rezervate tuturor competitorilor, nu doar celor care se văd sau sînt (văzuţi) altfel. Pe un plan mai abstract, artiştii vizuali din România şi-au găsit drum spre centrul sistemului cultural european / internaţional, de regulă profitînd inteligent de hegemonia unui discurs global postmodern ale cărui elemente pot fi relativ uşor învăţate / pastişate. (Fapt simptomatic, artiştii vizuali din România sînt cei mai ideologizaţi / politizaţi dintre creatorii noştri culturali.) O altă referinţă utilă, şi poate mai relevantă pentru soarta culturii noastre în concertul universal (înţelegînd că nimic nu rămîne cum este, deci cultura noastră devine şi ea tot mai globală, identităţile se amestecă, cunosc mutaţii etc.) este pătrunderea românilor în mediile profesionale, de la cel academic la cel economic, în condiţiile unei competiţii acerbe, deschisă tuturor.
Închei cu nişte întrebări pentru cititorii noştri din viitor: Ce efect cumulat vor avea aceste noi experienţe şi topografii ale migraţiei româneşti (individuale, familiale, profesionale, economice, culturale etc.)? Se va coagula o diaspora, în sensul larg al termenului (nu în cel paradigmatic iniţial, dat de experienţa evreilor)? Cu alte cuvinte, se va configura un arhipelag de comunităţi româneşti cu identitate specifică, vizibilă şi rezistentă (dincolo de schimbările istorice, dar rezultînd din ele, nu din himerice ontologii etnice), aşa cum au sau au avut grecii, armenii, aromânii etc.? Sau se va asista la o asimilare avansată a emigranţilor din România în societăţile-ţintă, şi nu numai prin căsătorii mixte ori la locul de muncă, ci şi în sfera privată / comunitară? Vom plăti pentru identitatea noastră deschisă (da, deschisă, mai ales fiindcă forma sa canonică este recentă şi indecisă, iar statul a slăbit prea mult pentru a o mai reproduce prin educaţie etc., deschisă în ciuda unor răbufniri naţionaliste, în ciuda provincialismelor etc.) cu disoluţia într-o magmă globală postistorică (deja pusă în scenă la televiziunile noastre de divertisment; deci nu e nevoie să plecăm nicăieri, ne globalizăm pe propria canapea)? Evident, răspunsurile la asemenea întrebări depind şi de misterioasa evoluţie viitoare a României, Ithaca, insula-far, continentul de care arhipelagul celor plecaţi şi al celor născuţi în alte părţi va trebui să se lege cumva.

 

 

Cărți publicate

  • Utopica. Studii asupra imaginarului social, București, Editura Științifică, 1991, 280 pp. ed. a II a, revăzută, Cluj: Ideea, 2004.
  • Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, București, Editura Litera, 1994; ediția a doua revăzută, Iași, Ed. Polirom, 1999.
  • Exercițiul distanței. Discursuri, societăți, metode București, Nemira, 1997, 336 pp. ed II, 1998. Premiul pentru cea mai buna cartea româneasca în 1997.
  • Imaginaire culturel et réalité politique dans la Roumanie moderne. Le stigmate et l'utopie Traduit du roumain par Claude Karnoouh avec la collaboration de Mona Antohi. Paris-Montréal: L'Harmattan, 1999, 305 pp.
  • Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Dialog cu Mihai Șora, Iași, Ed. Polirom, 2001, 196 pp.
  • Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România (Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi), Iași, Ed. Polirom, 2001.
  • Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România ("Rearview Mirrors. History, Memory, and Morals in Romania" -- in Romanian). Dialog cu Alexandru Zub, Iași, Editura Polirom, 2002, 214 pp.
  • Ceea ce ne unește. Istorii, biografii, idei (Moshe Idel în dialog cu Sorin Antohi), Iași, Editura Polirom, 2006
  • Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public, Iași, Ed. Polirom, 2007.

Surse: Liternet, Wikipedia, Istoria ilustrată a oraşului Târgu-Ocna, Corneliu Stoica

Administrator

Administrator

Dedicat promovării Staţiunii turistice Târgu-Ocna.

Facebook: http://www.facebook.com/nometra

Website: www.nometra.ro
sus


LIKE on facebook


Mediatori în Târgu-Ocna

Negotiation220

  • Banner