1. Skip to Main Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer

Costache Negruzzi - un călător prin ţinuturile noastre.

Scris de  Administrator 23 Februarie 2015 Publicat in Personalităţi
Articol citit de 1491 persoane

Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluția din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu poetul rus Pușkin, care-i deșteaptă gustul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.

Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau toți fiii de boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studiază istoria și dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului și boierilor din timpul său.

Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcționar superior, și ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale și doritor de progres. În 1840 este ales primar al orașului Iași.

Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.

Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.

Costache-Negruzzi1Când avea 44 de ani, Costache Negruzzi vizitează Târgu-Ocna, descriind toată şederea lui, de 4 luni, în Scrisoarea XXVIII, fragmente din Pelerinagiu. Era octombrie 1852. Vă invit, astfel, să parcurgeţi o filă de poveste, în care detaliile pelerinajului fac delicios cititul. Veţi descoperi, că, Negruzzi spunea despre femeile târgocnence din acele timpuri,  că  "...femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş.c.l contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara.". Că sunt trei lucruri de văzut..."...turnul Precistei, ocnele şi – părintele egumenul.". Că râul Trotuş... " e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mîngîierea lor, panaceea (panaceu, leac despre care se credea odinioară că vindecă orice boală) lor universală, idolul lor; cînd se scaldă în valurile lui, ei cred că îşi spală şi păcatele." Că izvorul din Grădina lui Nastasache, descris de doctorul Fătul este "Apa acestui izvor este limpede, însă brînzoasă, ca una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. În privirea acestor flocuşori, socotinţile sînt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decît carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hidrat de pucioasă ş.c.l.". Că datorită unor oameni de seamă, aveam cel mai bun spital din ţară, la acele timpuri...şi era anul 1852...zic..."Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu semănă nicicum cu grecii ? Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de cînd este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte, cînd a fost vorba de vreo îmbunătăţire obştească, de vreo binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara), a căror este inspector acum de douăzeci de ani."

V-am captat atenţia...? Atunci vă doresc o lectură plăcută prin istoria locurilor.

 

- Haide, băieţi ! Încălecaţă şi luaţi seama la hopuri.

-         Unde mergem?

-         La Ocnă.

Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul ! – vor fi zis în gândul lor – oare ce făcut de-l trimit la Ocnă? Apoi au încălecat, şi chiuind şi plesnând, au purces într-un galop furios care a ţinut tocmai – două minute ! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicând ca coana Chiriţa:

Of ! mari frate,

De ai păcate

Cu cai de poştă să te porneşti,

De multă trudă,

De multă ciudă,

Tu vezi cu poşta că-mbătrâneşti.

Căci dacă pleacă,

Colbul te-neacă,

Glodu-ţi lipeşte benghiuri pe nas,

Biciul pocneşte

De te-asurzeşte

Şi caăă poştei alerg la....pas.

Cahin, caha (cu greu, târâş-grăpiş,fr) am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Târgul Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina ? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decât deshămaţi pân-în valea Petricicăi, şi că trebui să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pământului ajunge prin întrebuinţare a se face lege, ca unul ce sînt supus legilor, am tocmit boi cu care m-am suit şi m-am coborât în vro şasă ceasuri până în valea Orăşei, întovărăşit de surugii, care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod (de căpăstru).

      De la Călugăra, răcoreala atmosferei, săninenţa (seninătatea) orizontului, vioşia verdeţei îmi arătă că intru în regiunile munţilor.

      Cu cât de ostenicios este drumul, cu atîta e şi pitoresc. Munţii vineţi ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini şi brazi; Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţişează un peisaj romantic. Înaintând, am început a videa şi sătenii în costumul muntean. Femeile îşi înfăşură capul cu un ştergar, a căruia capete atârnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţelor dominicane. Am băgat de seamă însă că sângele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc, şi n-a degenerat ca la câmp.

      Cînd făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet-încet spre ţelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ş-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Tîrgul Ocnei, închis între munţi, aşa fel încât de pare că în văgăuna aceea se sfârşeşte lumea.

 Primaria Targu Ocna si Scoala nr.1 de baieti in anul 1935-by Magda Enea-w     Ajungând în sfârşit, am tras la Camară. – Ştii ce este Camara ? În adevăratul înţeles, Camara este cantora (birou, cancelarie) sărăriilor, dar în fiinţă ea este curtea Tîrgul Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor (ţăran care lucra la ocnele de sare), ce şi a orăşanilor. De la Camară se împrăştie favorul şi dezgraţia, dragostea şi urgia, binele şi răul. Într-un cuvânt, ea este o autoritate mult mai mult sau mai puţin însemnată, după gravitatea camaraşului (boier însărcinat cu administraţia ocnelor de sare).

      Aice am găsit pe vornicul A. Vilara, pre care îl cunoşteam încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeţă ce caracterizează pre adevăratul aristrocrat. Seara ne-am plimbat împreună, am vizitat o punte pe Trotuş, făcută de el, care este plimblare publică; apoi după cîteva robere ( reunire a trei partide la jocul de vist) de vist, m-am culcat şi am dormit cum nu dormisem de cînd purcesesem de la Iaşi. A doua zi am petrecut-o mai toată conversând cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust şi cainţă vorbea de politică, el care mai toată viaţa ş-o petrecuse în intrigile diplomaţiei şi în zbuciumările politicei.

-         Nu voi să văd jurnale – îmi zicea el – nu voi s-aud de gazete, mă mulţămesc a fi vesel şi liniştit. După ce mă voi înturna de la băi (era gata să se ducă la Franţisbad), o să fac din orăşelul acesta un ermitagiu (loc retras) de odihnă şi de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zîmbind, să împrăştiem seriosul convorbirei prin viderea frumuseţelor Ocnei.

Era aproape de miezul nopţii, cînd după plimbare am mîntuit vistul, iar cînd bătură 12 oare, Vilara nu mai era! O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale.

      După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment ! În adevăr, poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieţei, şi în spaţiul de cîteva minute, a-l videa mort ? Sic transit gloria mundi ! ( Astfel trece gloria lumească)

      Cea întâi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo-români din care se compune soţietatea, şi am avut prilej a cunoaşte că fuzia (fuziune, unire) între munteni şi moldoveni face mari progrese aice, căci deşi într-un colţ de ţară, în Târgul Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate română, ce era odinioară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că bărbaţii sînt foarte buni şi femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş.c.l contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara.

      Un tînăr vesel şi de duh, rudă şi prieten al meu, îmi spunea că el îşi închipuia în naivitatea sa de provinţial, că înpoporarea Tîrgului Ocnei se alcătuia din acei iertaţi de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca avînd ei totdeauna în privire gropile osîndei, să se pocăiască şi să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicând păcatul sau norocul lui cel mai bun îl îndemna să vie la Ocnă; dar aici se încurcă aşa de bine, încît se trezi însurat cu o iertată (cum o numeşte el) damă, pre atît de plăcută cît şi bună soţie (Tînărul acesta Pascal Vidraşc nu mai este ! Cruda morţei coasă îl săceră înainte de vreme).      Trei lucruri sînt de văzut şi de studiat aice: turnul Precistei, ocnele şi – părintele egumenul.

   20   Turnul e o zidire foarte curioasă. El este patrat, de o circonferinţă de 2 stînjeni şi de o nălţime de 5-6. Se cunoaşte că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care şi ea dată de vreo două sute şi mai bine ani), şi că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniţă.

      Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, magazie sau închisoare. Despre nord, te sui pe o scăriţă la o nălţime de 15 palme, şi intri într-o săliţă îngustă, unde cel întâi lucru ce ţi se înfăţişează este – spînzurătoarea !. Un grindei de stejar stă prins în zid de amîndouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anina ştreangul. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul ca să sugrume pre paţient (persoană supusă unui supliciu, torturat) ! În dreapta acestui coridor este o uşuliţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă – putredă acum de vechime – într-o închisoare subpămînteană, fără lumină, fără aer, şi de o adâncime grozavă. Acolo cine ştie cîte jertfe au fost ! Cîte suspine au înăbuşit groasele ziduri a turnului ! Cîte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce l-a zidit acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spînzurătoarea ce stă dinaintea uşii ! În dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te, intri într-o camară boltită cu ferestre strîmbe, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaşte de pe gura unui cuptioraş ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreşit se înferbîntau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găseşti încă o altă camară boltită, şi mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi şi spart, cu glasul său cel dogit, vesteşte ocnenilor cînd este sărbătoare.

      Oare cine a fost Tiberiul (Împărat roman Tiberiu 14-17 e.n pe care Tacit îl prezintă în culori foarte întunecate) ce a făcut turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii ? Oricît am căutat, nici o inscripţie, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre şi în tradiţiile poporului nu găsim nimică.

      De la osînda veche, m-am dus la osînda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioase, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mihnicioasă.

      În risc de a fi numărat între ruginele literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul (unul din fluviile infernului, în mitologia greacă), şi gurile ocnilor cu întrările imperiului lui Pluton (Imperiul lui Pluton – infernul, în mitologia greacă şi latină) ? Ascultând vuietul ce se făcea în fundul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe (Joe – Jupiter, Zeus: zeul suprem la greci şi romani).

      Să venim acum la a treia curiozitate, adică la părintele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: în Jovem principio (Pe Jupiter la început).

      Preacuviosul arhimandrit Paise Ocneanul, egumenul sfintelor monastiri Precesta şi Răducanu, e în adevăr o curiozitate,

      Să nu se pară un paradox această zicere.

 Parcul Nastasache-Victoras Bodea1     Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu semănă nicicum cu grecii ? Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de cînd este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte, cînd a fost vorba de vreo îmbunătăţire obştească, de vreo binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara), a căror este inspector acum de douăzeci de ani.

      Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit ? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armăsari, nici...tabieturi ?

      Lumea însă vorbeşte că are bani. Înrebându-l dacă e adevărat, îmi răspunse că din înprotivă el urmează porunca apostolică:

      Nu adunaţi aur, nici argint, nici aramă în chimirele voastre !”.

      Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Răducanu, unde şade singuratic şi liniştit cu fratele său, protosinghelui (grad monahal) Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cît egumenul este econom, cu atîta frate-său e risipitor. Orice cîştigă cu epitrahilu (patrafir) înpărţeşte la săraci ; şi în vreme ce egumenul se ocupa de lucruri ce le socotea serioase, părintele Neofit plînta o viţă de vie la fereastra chilioarei sale.

      Via a crescut, a coperit chilia şi s-a întins piste zidul monastirei. Cine ştie dacă, cînd lucrurile părintelui Paisie, ce se par acum temelnice, nu vor mai fi , via monahului Neofit nu va produce încă rod şi umbră!

...................................................................................................................................

      Toate dealurile ce înpregiură orăşelul sînt încununate de grădini şi de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, şi însă vin vechi, el îmi răspunse că ei n-au obicei să-l lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit; căci în adevăr, sărbătoarea şi duminica vezi toate crişmăriţele gătite, ademenind cu ochii lui cei negri pre trecători. Curtenii, şavgăi (lucrători în ocnele de sare), tîrgoveţi, rufetaşi, în crîşmă sînt toţi egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi cîte o scripcă, cîte o cobză; şi apoi cînd aburii vinului şi ochii crîşmăriţei au produs efectul lor, încep horele, rîsurile, tropotele ş.c.l, şi cînd, îndeseară, se întorc pe acasă sovăind şi cîntând, cei de piste vale, vrînd să treacă puntea îngustă de pe Trotuş, adesea cad în el; dar fiindcă au şi beţivii un Dumnezeu, şi fiindcă Trotuşul e vechiul lor prieten, el îi primeşte în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrăţoşează şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi.

      Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decît acest nobil rîu, care, după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după ce îşi face loc printre stânci şi scaldă Tîrgul Ocnei, primind în sînul său Slănicul, Caşinul, Oituzul, Tazlăul şi alte mai mici pîrâie, merge de se aruncă lîngă Agiud în Siret. Ştii însă că şi Trotuşul – ca tot ce este mare şi frumos – are şi el zavîstnicii săi ? Şi ştii care sînt aceştia ? – Slănicul şi Vâlcica.

Str Principala      Cîteodată, cînd ploile se varsă în munţi, Slănicul îmflat de şiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi şi el ceva, îngînfat şi turbat, se aruncă rostogolind petre şi bolovani, şi, despicînd cu furie apele Trotuşului, merge pînă ce se perde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vîlcica, capriţioasa Vîlcică, acest pîrîiaş neîmsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atît pîrîiaş neîmsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atît de mare încît adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să înbrăţoşeze pre mîndrul rîu – pre care îl curteneşte de atîta ani fără vreo ispravă – însă el, despreţuindu-i cochetăriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să s-amestece cu apele sărate şi noroioase a acestei bătrâne desfrînate, încît e o deşanţată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuş făr-a se amesteca cu el.

      Trotuşul e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mîngîierea lor, panaceea (panaceu, leac despre care se credea odinioară că vindecă orice boală) lor universală, idolul lor; cînd se scaldă în valurile lui, ei cred că îşi spală şi păcatele.

      Trecând podul, găseşti Grădina lui Nastasache, la poalele muntelui Măgura. Aicea este un izvor de apă minerală. Iată ce zice el, doctorul Fătul în descrierea sa despre apele simple şi minerale: Apa acestui izvor este limpede, însă brînzoasă, ca una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. În privirea acestor flocuşori, socotinţile sînt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decît carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hidrat de pucioasă ş.c.l.” Adecă cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată şi că nu ştie nime din ce atomuri se alcătuieşte. Cu toate aceste, vara navălesc mulţime de bolnavi la cură. Aice sînt odăi prea bune şi o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului.

……………………………………………………………………………………..

Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pănă la Troiţă. De aice a trebuit să ne suim – eram mai mulţi – pe gios pe o cărare strîmtă şi stîncoasă. Cîte puţin-puţin, drumul făcîndu-se mai greu, am început a simţi obosirea, şi cînd, după cinci patrare de oară, am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniţi. Însă cînd, după atîte stînci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, pomet şi apă ; cînd am văzut încântătoarea priveală ce se întinde de pe vîrful muntecelului acestui, am uitat toată osteneala suitului.

            Cîţiva pustnici uitaţi de lume vieţuiesc aice singurateci, în desăfîrşită lipsă şi nevoie.

            Îmi propuneam a mă duce şi la băile de la Slănic, dacă doctorul Şaroş nu mă înturna din hotărîrea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, cînd m-am încredinţat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta.           

Sînt 20 de ani trecuţi de cînd d. Şaroş, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuieşte în Tîrgul Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, cînd au intrat Bem (comandant al armatelor revoluţionare maghiare în revoluţia de la 1848) cu honvezii lui aice. Ocnenii sînt foarte norociţi; ei eu doi doctori, pe d. Şaroş şi Trotuşul; de aceea, nici se sparie ei cînd se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece.

Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la Tîrgul Ocnilor. Urîtul începuse, şi spleenul nu era departe, cînd deodată se făcu un mare zgomot printre călugări. Ce era ? – Ministrul cultului sosise.

Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu puteam decît să cîştig moraliceşte în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricît de mult îl ştim, nu pot în capitalie a-l supăra, precît doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit la monastirea Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte.

Această monastire zidită şi înzestrată de răpăusatul logofăt Solomon Bîrlădeanu şi jupîneasa sa – a cărora mormintele se văd înăuntru bisericei – este foarte bine ţinută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătăţiri; pagubă numai că e situată în aşa salbatec loc, favorit adăpost a urşilor. Părinţii ne spuneau că, adeseori, urşii care sînt mai devoţi (cucernic), îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi o contravizită. Planul se făcu, se adoptă şi se şi puse în lucrare.

Tg. Ocna 1929În vreme ce ne pregăteam pentru această espediţie, unii dintre amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrăţoşat pre un vînător, care de atunce nu mai îmbrăţoşează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineaţa din mîna vînătorului şi i-a sfărîmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vînător subsuoară şi l-a dus la bîrlogul său, unde l-a făcut beefsteak pentru puii săi, altul cum....

Toate aceste povestiri, mai mult sau mai puţin istorice, mă făcură a gîndi că eu – vînător de iepuri şi de prepeliţe- o să fac o tristă figură, cînd mă voi întîlni c-o dihanie, care fără multe complimente te ia în braţe; şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a perde ceva din gustul vînătoarei. Nu ştiu, ideea aceasta, sau înbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încît d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beau ceai în chilia arhimandritului, iar d-lui cu ceilalţi se sui în munte. Din norocire, urşii, ca nişte urşi cu judecată, simţind că au face cu un vechi vînător, nu cutează a da ochi cu acest boier.

Păn-a nu pleca din Târgul Ocnei, m-am dus şi la Oneşti, ca să vizitez pre proprietarul cătră care mă leagă o veche prietenie. Pe înfloritele şesuri a acestor frumoase domene, unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se plimbă cocostârcii, coţofenele şi turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deşi dorinţa mea se învoia cu a d. Aslan de a rămînea mai mult la Oneşti, grăbindu-mă a mă pregăti ca să mă întorc la Iaşi, n-am putut zăbovi decât o zi, o zi de acele pre care romanii le însemnau cu o peatră albă.

În sfîrşit am părăsit acest tîrguşor, unde, departe de intrigi şi de supărări, petrecusem două luni de odihnă şi de negrijă. I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-l revedea cît mai curînd.

Scrisorea XXVIII, octombrie 1852, fragmente din Pelerinagiu

Administrator

Administrator

Dedicat promovării Staţiunii turistice Târgu-Ocna.

Facebook: http://www.facebook.com/nometra

Website: www.nometra.ro
sus


LIKE on facebook


Mediatori în Târgu-Ocna

Negotiation220

  • Banner