1. Skip to Main Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer

Adameșteanu Gabriela

Scris de  Administrator 22 Octombrie 2013 Publicat in Personalităţi
Articol citit de 3724 persoane

Adameşteanu, Gabriela (Târgu Ocna, 1.IV.1942). — Prozatoare, publicistă, traducătoare, ziaristă, manager de presă, memorialistă.  Licenţiată în filologie. Fiica lui Mircea Adameşteanu, profesor de istorie (şi director al Gimnaziului „Oituz” din Târgu Ocna) şi a Elenei (n. Predescu). Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la Târgu Ocna. Iar amintirea mea din Târgu-Ocna, de când aveam cel mult patru ani, este una dintre cele mai luminoase: "o curte plină de iarbă şi flori, o casă mare şi albă”. Într-un articol publicat în 1999, nu se consideră moldoveancă, nici un om „al locului”. „Dar tot ce scriu acum nu cred că are vreo legătură cu „locul”, ci mai degrabă cu timpul meu de origine: regatul”. La patru ani pleacă cu părinţii la Piteşti, oraşul de adopţiune. Urmează Şcoala Generală şi Liceul Nr. 2 din Piteşti (absolvit în 1960) şi Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti (1960- 1965). Redactor la Editura Enciclopedică Română (1968-1974), la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1974-1983), la Editura Cartea Românească (1983— 1989). Colaborează la "Luceafărul”, "România literară”, „Vatra”, „Viaţa Românească” etc. În prezent este redactor şef al suplimentului „Bucureştiul cultural” şi membru marcant al Grupului pentru dialog social. S-a implicat în zona jurnalismului cultural şi politic, având mai puţin timp la dispoziţie pentru a scrie, în ultimii ani a avut o revenire spectaculoasă în lumea literară, romanele sale cunoscând numeroase traduceri. A publicat nuvele (Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, 1979; Vară-primăvară, 1989) şi romane (Drumul egal al fiecărei zile (1975), ediţia a cincea (2008); Dimineaţă pierdută (1983), ediţia a patra (2003); întâlnirea (2003), ediţia a doua (2007). Romanele sale au fost traduse în Bulgaria, Estonia, Franţa, Ungaria. Pentru romanele Drumul egal al fiecărei zile (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1975) şi Dimineaţa pierdută (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1984) a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, iar pentru cel dintâi şi Premiul Academiei Române.

Comentarii critice: „Realizare majoră a prozei româneşti contemporane, romanul „Dimineaţa pierdută” (1983) exploatează, cu mijloace narative superioare, acelaşi filon al mediocrităţii existenţiale, alăturăndu-i-se totuşi, ca în volumul de debut, un interes constant pentru evenimente şi oameni istoric- reprezentativi” (Gheorghe PERIAN, 1995).

Scriitoarea Gabriela Adameşteanu (70 de ani) descrie anii nesiguri de dinainte de 1989 şi povesteşte cum a rezistat „pentru cultură“ injustiţiilor unei epoci apăsătoare.„Liberi?“ Aceasta este întrebarea care perforează pieptul dezgolit al tânărului încruntat de pe peretele Gabrielei Adameşteanu. Dar scriitoarea n-are încă un răspuns ferm, deşi a cunoscut şi libertatea, şi cenzura. Îşi aminteşte şi curtea de vară a frumoasei case din Târgu-Ocna, unde s-a născut, şi vagonul trenului în care călătorea, zăvorât de teama siniştrilor militari ruşi. Gabriela Adameşteanu a trăit înconjurată de imaginile contrafăcute despre construcţia socialismului, dar a scris despre imaginile reale din jurul său. A cunoscut şi deznădejdea din comunism, şi entuziasmul din anii ’90. Şi, după toate acestea, a rămas cu această dilemă: „Liberi?“.

„Weekend Adevărul“: Când aţi primit ultima oară ghiocei?
Gabriela Adameşteanu:
Anul trecut. Dar haideţi să vă spun ceva: eu prefer să primesc mărţişoare, deşi am senzaţia că pare mult mai interesant să aduci flori. Mi se pare, în continuare, că asta-i cel mai frumos lucru de 1 martie: să dai ori să primeşti un obiect mic, care să simbolizeze ceva. Florile sunt frumoase, dar parcă nu-mi spun nimic. Mărţişoarele îmi amintesc de cele pe care le primeam în tinereţe, care aveau o semnificaţie, un mesaj. Odată, am primit un marţişor în formă de telefon de la cineva care, de fapt, voia să-mi spună: „Să mă suni mai des“. Am impresia că, pe atunci, mărţişoarele erau lucrate cu mai multă fantezie, probabil şi fiindcă era una din puţinele ocazii  de piaţă liberă, de pildă, pentru studenţii de la Institutul de Artă ori pentru persoane care aveau talent şi puteau să câştige un ban.

V-aţi născut la Târgu-Ocna, însă aţi plecat la numai 4 ani. De ce?
Părinţii mei nu erau din Târgu-Ocna. Erau profesori tineri şi au fost trimişi în „provinciile noi“ – eu mă supăr când citesc că în Basarabia au fost trimişi numai oamenii corupţi, pentru că, de fapt, au fost trimişi şi tineri, absolvenţi de facultate. Părinţii mei s-au cunoscut la Chişinău – mama era profesoară  la o şcoală de menaj care pregătea fetele tinere să fie gospodine la casele lor, iar tata era profesor de istorie. Apoi, mama a mers să profeseze la Năsăud, dar a venit la Târgu- Ocna pentru că rămăsese într-o corespondenţă foarte caldă cu tatăl meu. S-au căsătorit în ’41, în oraş.

„Lovea în zăvoare cu tocul toporului...“
Aveţi amintiri de-acolo?
Am plecat în ’46, când era o imensă foamete. Am amintiri foarte luminoase de la Târgu-Ocna – a unei case foarte frumoase, a unei curţi de vară. Şi-mi mai amintesc drumul pe care l-a făcut familia într-un vagon de marfă până în Piteşti. Trebuie să ne temem de ceea ce înregistrează copiii, pentru că ei „îşi traduc“ apoi ce n-au înţeles atunci, pe loc. Primele mele amintiri sunt evident legate de emoţii: ne îndreptam către o gară şi, înainte de a intra, tata a mers la uşile vagonului şi le-a închis cu zăvorul. Lovea în zăvoare cu tocul toporului şi i-a spus mamei: „Gara e plină de ruşi“. Probabil că Armata Roşie se vedea încă bine în gări şi continua să fie acea temere a oamenilor. E evident că n-am înţeles atunci ce se petrece, ci doar mai târziu.

V-aţi mutat, aşadar, în Piteşti. Ştiaţi despre închisoare?
Eu am aflat despre reeducarea de la Piteşti când avem 30 de ani. Am aflat atunci când am început să duc proze la revistele literare, l-am cunoscut pe Paul Goma. Când treceam pe la „România literară“, uneori plecam împreună acasă. Aşa mi-a povestit câteva lucruri despre închisori. N-am ştiut nimic, deşi s-au petrecut lucruri îngrozitoare chiar în perioada când eu eram acolo. Neavând rude în Piteşti, ieşeam în weekend să ne plimbăm prin oraş cu părinţii. Tata, cu mania istoricilor, ne plimba prin cimitir, pentru că-i plăcea să vadă istoria oraşului, dar asta nu era chiar atrăgător pentru noi. Ne mai plimbam în Trivale sau în afara oraşului. Mi-aduc aminte o clădire impozantă care mi se părea un castel. Era, cred, închisoarea. Am simţit însă apăsarea anilor ’50, pentru că noi eram foarte strâmtoraţi – stăteam într-o cameră şi un hol de trecere –, iar spaţiul era atât de mic, încăt părinţii mei şuşoteau prin casă despre lucrurile mai importante.

La moartea lui Stalin: „A crăpat Căpcăunul!“
Aţi fost ţinută deoparte de realitatea politică?
Mi-aduc aminte când a murit Stalin şi l-am auzit pe tata spunând: „A crăpat Căpcăunul“. Când m-am dus la şcoală şi-i auzeam pe mulţi care spuneau că au plâns, eram foarte mirată, pentru că eu ştiam că era vorba despre un căpcăun. Eram puţin derutată. La un moment dat, o colegă de clasă a plâns fiindcă alta i-a zis că ea se bucură că a murit Stalin. Eu ştiam că nu trebuie să vorbesc politică, dar nici nu-mi păsa, pentru că nu eram interesată de asta. Am ştiut însă când a fost revoluţia din Ungaria şi eram foarte ataşată de acel eveniment.

De ce?
Am auzit că au intrat tancurile în Budapesta, că erau copii pe stradă care aruncau cocktailuri Molotov, iar eu aveam un sentiment de solidaritate cu acei copii. Poate am preluat şi sentimentul de deziluzie din familie, dar cred că acela a fost un moment foarte important, pentru că, până la Revoluţia din Ungaria, multă lume din jumătatea estică a Europei a crezut că va reîncepe războiul – acea poveste cu „Vin americanii!“. ’56 a fost momentul în care s-a conştientizat că Occidentul nu intervine în Estul Europei, orice s-ar întâmpla. A fost foarte dramatică înăbuşirea revoltei din 1956, ungurii au fost lăsaţi singuri. Eu am înmagazinat acest sentiment de scepticism, deşi nu era al meu.

Ce gândeaţi când auzeaţi că „reîncepe războiul“?
Mi-aduc aminte că eram mică, iar unchiul meu, care avea mai multe informaţii de la Bucureşti, venea la noi şi spunea: „Începe războiul“, iar mie mi-era teamă. Dar sentimentul că se schimbă ceva esenţial l-am pierdut atunci pentru foarte multă vreme. De altfel, până în ’88-’89, n-am crezut, la fel ca foarte multă lume, că voi vedea sfârşitul comunismului.

Nu vă interesa politica?
Am început să fiu atentă la partea politică a vieţii foarte târziu, pentru că sentimentul acesta mi-a dat altfel de coordonate. Aveam un dezinteres faţă de politică şi propriile reguli, adică să scriu o literatură în care să intre realitatea din jurul meu aşa cum era. Pentru că eu şi noi toţi am trăit până a căzut comunismul într-o realitate complet falsificată. În ziare, în cărţi, exista o altă prezentare a realităţii, foarte diferită de cea pe care o vedeam cu ochii. Era o lume paralelă. Mie îmi spun cititorii: „Noi aşa trăiam! Aşa era viaţa noastră“. Eu asta voiam să scriu, nu aveam un proiect politic, ci un proiect „de adevăr“. Ideea politică a venit foarte târziu, pentru că începuse apăsarea îngrozitoare din anii ’80. Era umilitor la culme cultul personalităţii, era şi mizeria..

Vi se părea umilitor?
Da, aveam senzaţia că România e un teritoriu damnat, un teritoriu care se distruge.

Şi când v-aţi dat seama că se poate schimba?
Cred că a fost şi o influenţă a unor oameni. De exemplu, eu îl cunoşteam pe Mihai Botez, care era disident la epoca aceea. El era matematician şi lucrase în prospectarea viitorului, iar discuţiile cu el m-au făcut mai conştientă de tot ce se întâmpla în jur. Multă vreme, eu nici Europa Liberă n-am ascultat. Vă spun drept, nici nu aveam un radio atât de bun şi nici nu mă interesa foarte mult.

Singurătatea din autobuz

Ştim că în copilărie aveaţi o memorie extraordinară...
Eram ca un fel de aparat de înregistrare. Spuneam, la 5 ani, „Luceafărul“ de la cap la coadă, deşi nu înţelegeam ce spun. Îmi amintesc că, în timp ce recitam în faţa unor musafiri bine pregătiţi de părinţii mei, turuiam şi mă gândeam la altceva. Aşa că, la un moment dat, m-am întrerupt. Nu mai ştiam unde ajunsesem cu poezia, dar nu puteam să întreb unde am rămas, aşa că am tăcut, iar totul a fost un fiasco. Asta îmi dă măsura modului absolut mecanic în care ţineam minte.

Aţi ars jurnalele adolescentei Gabriela Adameşteanu. De ce? Ce era acolo?
Era unul singur. Mi s-a părut foarte prostesc. L-am ars foarte devreme, nici nu începusem să scriu, pe la 20 de ani. Nici nu mai ştiu despre ce scriam, dar cred că era stupid: despre băieţi sau ce mă mai interesa pe mine în adolescenţă.

Dar aţi păstrat scrisorile de dragoste...
Scrisori mai am, dar nu foarte multe. N-am ars niciodată scrisori. Virgil Ierunca şi-a distrus jurnalele, a lăsat doar unul, pentru că a fost dezamăgit de prietenii cărora le făcuse mai înainte un portret favorabil. Eu, însă, nici n-am fost în stare să fac un adevărat jurnal. Am nişte note – toţi scriitorii au astfel de caiete –, dar ele sunt doar un laborator de scris. Mult timp am cam dispreţuit literatura memorialistică.

Dar acum nu vă gândiţi să ţineţi un blog? E o tendinţă...
E o epocă exhibiţionistă şi comercială. Eu am gândit că un prozator nu trebuie să-şi irosească timpul cu aşa ceva. Pentru că eu chiar cred în proza cu personaje. Am traversat perioade când personajul nu conta deloc – noul roman, care a teoretizat moartea personajului, postmodernismul, care a amestecat totul. Dar eu văd personaje şi nu am cum să nu scriu despre ele. Mi se pare o pierdere de vreme să scriu despre mine pe blog. Pentru mine, acestea sunt capcane, pentru că eu elaborez foarte încet, rescriu. Lucrez acum la o carte memorialistică, „Anii romantici“ pentru că am văzut că am nişte fragmente deja scrise şi le pot lega pentru a da versiunea mea de martor. Deşi orice martor e subiectiv.

„Am început să scriu la 28 de ani“
Când aţi început să scrieţi cu seriozitate?
Am început să scriu la 28 de ani, dar scriam foarte rar. Nu aveam condiţii: aveam un serviciu de opt ore, un drum care însemna încă două-trei ore, familie, iar acasă nu aveam o cameră unde să pot scrie. Nici masă nu aveam. Scriam cum apucam, doar bucăţele, fragmente, paragrafe. Mergeam foarte mult cu autobuzul. Acolo era o parte din viaţa mea în singurătate, pentru că acasă, locuiam într-o casă împreună cu familia soţului meu, iar la serviciu biroul era plin de lume. Aşa că în autobuz mă gândeam la proza mea şi îmi făceam câte un paragraf, pe care-l transcriam peste câteva ore.

Cum vi s-a părut Bucureştiul când aţi venit la facultate?
Fascinant. N-am mai avut, în niciun oraş mare pe care l-am mai văzut apoi, acel sentiment de admiraţie şi teamă. Aveam şi un unchi care mă complexa spunân-du-mi: „N-aţi învăţat Bucureştiul“. Mi se părea o adevărată metropolă.

Cum eraţi ca studentă?
Eu am intrat la facultate cu un examen discriminatoriu – erau, pe de o parte, cei care aveau origine sănătoasă, care intrau mai uşor şi primeau şi bursă şi, de cealaltă parte, mai erau cei care nu aveau voie, din diverse motive, să dea examentul pentru bursă. Am primit bani de la părinţi şi am stat la cămin. Nu eram prima, dar am terminat printre primii. Am avut 9 şi ceva.


„Îmi asum răspunderea ideologică şi estetică pentru această carte“

După absolvire, aţi mers la Editura Enciclopedică. Ce făceaţi acolo?
La „Enciclopedică“ a fost foarte bine. Era liniştitor, deşi, drept să spun, mă şi plictiseam: făceam fişe de dicţionar pentru nişte dicţionare enciclopedice, făceam liste de scriitori. Plus că era în perioada de liberalizare. La „Cartea Românească“ însă, care era cea mai bună editură de literatură şi unde am început să lucrez din ’85, a fost mai greu.

„Nu s-a mai permis debutul!“
De ce-aţi mers acolo?
Se făceau restructurări la „Editura Enciclopedică“, iar eu eram pe o listă de dări afară. Demiterile se făceau pe bază de dosar, iar eu aveam multe puncte negre: dosarul de familie era încărcat, tatăl meu fusese exclus din partid, avea un frate în străinătate, un altul care murise în închisoare la Craiova. În plus, aveam şi eu petele mele: divorţasem, iar în anii ’80 asta conta foarte mult. Eu tocmai luasem premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Dimineaţa pierdută“ şi am primit un telefon de la D.R. Popescu, care m-a invitat să lucrez la „Cartea Românească“.

Cum era la „Cartea Românescă“?
Era editura care scotea cele mai bune cărţi, iar redactori erau toţi scriitori foarte buni. În ultimii ani însă, dispoziţiile care veneau erau din ce în ce mai aberante. Spre exemplu, nu s-a mai permis debutul! Numai în antologii puteai să debutezi. 

Dar v-a fost refuzat vreun autor?
Singurele cărţi pe care le-am avut şi n-au putut să iasă au fost ale lui Stelian Tănase, „Playback“ şi „Corpuri de iluminat“, dar cred că explicaţia nu era de la cărţi. Era un timp foarte greu de suportat. Era de-a dreptul umilitor ce trebuia să faci ca să apară o carte. Spre exemplu, făceai o prezentare total mincinoasă: o povesteai în nişte termeni de literatură proletcultistă. Mie îmi era foarte greu pentru că, pe de o parte, făceam parte din editori şi, de altă parte, eram scriitor. Era o schizofrenie totală. Autorii se plâng că autorii au fost cenzuraţi, dar puţini au vorbit despre presiunea la care erau supuşi redactorii din edituri.

Ce presiune?
În momentul în care o carte era oprită sau începea un scandal, sistemul pedepsea cel mai tare editorul, cel care dăduse drumul cărţii. De exemplu, ca să plece spre tipar o carte, eu spuneam că e despre clasa muncitoare care merge în fabrică, lucruri pe care le învăţasem în anii ’50. La sfârşit scriam: „Îmi asum răspunderea ideologică şi estetică pentru această carte“. Şi semnam. Autorii nu vorbesc niciodată despre asta. Ei se plâng că le-au fost scoase pagini sau paragrafe, dar niciodată despre stresul celor care făceau cartea, chiar ciuntită, să apară. De exemplu, când au apărut poeziile Anei Blandiana, deşi erau în revista UTC-ului, redactorul şef a fost schimbat. Ştiu că mi-a spus o dată Mihai Botez, în stilul lui ironic: „Oare de ce îi laudă numai pe autori şi nu-i laudă şi pe cenzori?“. Glumea, fireste, dar era o complicitate mai mare decât se recunoaşte. Întotdeauna oamenii vor să apară doar eroi, doar albi, doar rezistenţi. Dar nu puteai să treci prin comunism fără să faci nişte compromisuri. Şi unele ţin de sistemul relaţional – relaţiile au contat mult în comunism, aşa cum contează şi astăzi.

Rezistenţa pentru cultură
Cu dumneavoastră cenzura a fost blândă, spuneaţi.
Eu n-am fost un autor persecutat, eu am avut, trebuie să recunosc, un noroc foarte mare. E adevărat, cineva a girat pentru mine: redactora mea de carte, Magdalena Popescu, un excelent istoric literar, şi directorii „Cărţii Româneşti“, Marin Preda şi George Bălăiţă, ambii – mari prozatori pe care îi admiram. Azi mă întreabă criticii, publicul în străinătate: „Cum a apărut «Dimineaţa pierdută»?“. Şi nu ştiu ce să răspund. Deşi lucram în sistemul editorial, nu aveam acele relaţii. Se face foarte multă ironie pe ideea de rezistenţă prin cultură. Eu nu cred că trebie să spui: „Eu am făcut rezistenţă prin cultură“. Dar că a existat o rezistenţă pentru cultură, asta cred.

„Trebuie să fim toţi eroi?“
Cum adică?
Scriitorii nu s-au mobilizat ca să apere drepturile altor categorii, ci doar pentru drepturile lor. Fără îndoială, o rezistenţă profesională, o rezistenţă individuală a existat. Mie mi-ar plăcea să fie mai puţin retorică şi mai mult adevăr. În comunism, era foarte greu să spui adevărul, pentru că era falsificat, dar şi acum e o falsificare. Ar fi foarte bine dacă s-ar spune exact cum a fost, cum este, fără ca nimeni să se împăuneze cu ceea i se pare că a fost eroismul său. Dar există o retorică şi la nivel internaţional, e o formulă de vânzare a cărţii.

Herta Müller a criticat aspru această „rezistenţă“.
Este poziţia ei, mai este şi poziţia lui Paul Goma. Dar cred că nu trebuie să fii obligat să fii erou. Cred că trebuie să fii lăsat să fii tu însuţi. Dacă tu nu vrei să devii erou, să te lase în pace! În capitalism vine cineva să te oblige să fii erou? Nu. Nu mai vorbesc că văd o mulţime de oportunisme făcute azi, fără presiunea politică din comunism. Văd oameni care îi judecă foarte sever pe alţii, dar ei înşişi sunt discutabili. Îi văd pe cei care se erijează în judecători azi, fără să aibă habar cât de puternică era presiunea în comunism, cum funcţiona şantajul cu pedepsirea familiei pentru un gest de curaj. Cred că trebuie să ţi se respecte dreptul de a alege formula ta de viaţă demnă. Presiunea sistemului era îngrozitoare, ăsta-i adevărul. Şi atunci, cum să fi fost toţi eroi? Nu suntem făcuţi la fel. Eu m-am gândit la asta în anii când încercam şi eu să am curaj. Mi se pare aiurea să mi se reproşeze astfel de lucruri când eu însămi am încercat să trăiesc cât mai corect atunci, în măsura în care puteam.

Una din două

Ghiocei sau zambile?
Zambile.
Nora Iuga sau Ana Blandiana?
Amândouă.
Nichita Stănescu sau Marin Sorescu?
Sorescu.
Jurnalism sau literatură?
Literatură.
Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu?
Am votat Raţiu.
Tolstoi sau Dostoievski?
Tolstoi.
Eugen Simion sau Nicolae Manolescu?
Amândoi.
E-book sau carte tipărită?
Cred că e-book-ul va căpăta din ce în ce mai mult loc.
Jurnal sau blog?
Niciunul.
Târgu-Ocna sau Piteşti?
Piteşti.
Nuvelă sau roman?
Roman.

„Scriem noi articolele, numai le semnaţi“

A fost o discuţie cu privire la o potenţială colaborare a dumneavoastră cu Securitatea. Dar CNSAS-ul a infirmat acest lucru.
N-o să se găsească niciodată niciun angajament, nici un raport scris de mine. Nu există aşa ceva.

Dar curtată aţi fost. Cum erau discuţiile?
Nu mi s-a întâmplat decât de trei ori şi de fiecare dată a fost diferit. Prima dată când începusem să scriu, după prima mea carte, nici nu am înţeles ce-mi propuneau. Vorbeau despre ţară, să sprijin construcţia ei, dar n-am înţeles exact ce-mi cereau. Când mi-am dat seama, m-am scuzat: sunt foarte ocupată, n-am timp. Am refuzat categoric. Altădată, mă aştepta cineva la editură şi, când am ieşit, mi-a propus să scriu într-o revistă pentru exil. Am refuzat.

Bârfe de scriitori
Ce fel de articole?
Orice. Despre literatură, despre cultură, orice. Numai să semnez. Am spus că nu şi atunci mi s-a făcut această propunere: „Scriem noi articolele, dumneavoastră numai le semnaţi“. Miza era circulaţia numelui meu care, datorită unchiului meu din Italia, avea trecere în exil. În revistă, probabil că erau şi alte articole politice, ce ştiu eu?

Dar aveţi dosar la CNSAS?
Am fost de mai multe ori şi mi-au dat nişte foi în care eram pomenită. De exemplu, exista descrierea mea de când mă duceam la „România Literară“, la Paul Goma, când nu se ştia încă cine sunt. N-am văzut foarte multe, nu mi-au dat cine ştie ce. Bârfe de scriitori. Dar trebuie să ţii minte mereu că acele rapoarte şi acele hârtii sunt făcute de cineva care îşi justifică salariul.

„Cine-o fi ăsta, Coposu?“
După ’90, v-aţi implicat la Grupul pentru Dialog Social. Nu v-a dezamăgit rezultatul primelor alegeri, din 20 mai 1990?
Ştiu c-am stat în noaptea aia şi-am făcut reportaje despre alegeri. La 2-3.00 noaptea, încă erau urnele deschise. Erau oameni bătrâni care veniseră să voteze, femei gravide care stăteau la coadă. Pe ultima sută de metri, un vot disperat al celor din opoziţie. Dar probabil că rezultatul alegerilor era plauzibil: nu poţi să schimbi lucrurile în trei luni într-o ţară trăită 50 de ani în comunism. Nu zic că asta e o boală. Erau, pur şi simplu, obişnuinţe. Apoi, contracandidaţii lui Ion Iliescu erau Câmpeanu şi Raţiu, oameni pe care nu-i cunoştea nimeni. Erau doi din exil. Nici pe Coposu nu-l cunoştea lumea. Ţin minte că, la 20 ianuarie 1990, în Piaţa Victoriei, au adus minerii un sicriu pe care scria numele lui. M-am întrebat eu: „Cine-o fi ăsta, Coposu?“. Nu-l ştiam.

N-aţi fost descurajată?
Nu, era o înverşunare foarte mare. Era şi-un sentiment de solidaritate, erau mulţi tineri de partea noastră. Era o presă militantă, dar foarte greu găseşti în România adevăraţi jurnalişti. Nici eu n-am fost, recunosc că eram un jurnalist partizan – contra FSN. Îmi doream un singur lucru: să văd alternanţa la guvernare. Dar tensiunea aceasta te ţinea în priză atunci, deşi acum îmi dau seama că multe dintre ideile noastre au fost utopii.

Acum v-aţi detaşat din nou...
Eu am simţit că nu mă mai interesează de când a intrat România în NATO. Fusese alternanţa la guvernare, dar nu mi s-a mai părut niciodată la fel de dramatic ca în primii 6-7 ani. În plus, guvernarea noastră a arătat toată slăbiciunea acelei părţi a opoziţiei, greşelile, defectele. Atunci, entuziasmul s-a mai răcit.

CV/ Conduce „Bucureştiul Cultural“

Numele: Gabriela Adameşteanu
Data şi locul naşterii:  2 aprilie 1942, Târgu-Ocna
Starea civilă: divorţată
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în anul 1965.
Până în anul 1990, a fost redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică şi la Cartea Românească. A devenit membră a Uniunii Scriitorilor în 1980.
După debutul editorial din 1975, cu romanul „Drumul egal al fiecărei zile“, a mai publicat: „Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă“, „Dimineaţa pierdută“, „Vară-primăvară“, „Obsesia politicii“, „Cele două Românii“, „Întâlnirea“ şi „Provizorat“.
A obţinut, printre altele, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1975), Premiul Uniunii Scriitorilor (1984) şi Premiul Hellman-Hammett (2002).
Între 1991 şi 2005 a fost redactor-şef al revistei „22“.
În prezent, este redactor şef al suplimentului „Bucureştiul Cultural“, editat de revista „22“.
Locuieşte în: Bucureşti

Sursa: Istoria ilustrată a orașului Târgu-Ocna, prof. Corneliu Stoica și Adevărul

 

 

Administrator

Administrator

Dedicat promovării Staţiunii turistice Târgu-Ocna.

Facebook: http://www.facebook.com/nometra

Website: www.nometra.ro
sus


LIKE on facebook


Mediatori în Târgu-Ocna

Negotiation220

  • Banner