Tatăl său era caminar (încasator de impozite) şi a fost timp de 10 ani primarul oraşului Botoşani. De la tatăl său a moştenit simţul ordinii şi al chibzuinţei de bun gospodar, iar de la mama sa, cinstea şi severitatea faţă de alţii şi, în primul rând, faţă de sine. Şi-a petrecut copilăria la Botoşani, unde şi-a facut şi studiile primare şi gimnaziale. A continuat studiile la nivel superior, la Academia Mihăileană din Iaşi. Tatăl său, om receptiv pentru progres şi învăţătură, l-a încurajat pe Elie în hotărârea lui de a deveni inginer. În anul 1872 tânărul Elie Radu a plecat la Bruxelles, unde a urmat cursurile la Şcoala Politehnică, pe care a absolvit-o în 1877, obţinând titlul de inginer diplomat. În decembrie 1877, după întoarcerea în ţară, îşi realizează visul adolescenţei intrând în serviciul Ministerului Lucrărilor Publice, unde debutează ca inginer alături de Anghel Saligny (1854-1920), la controlul liniei ferate Ploieşti-Predeal construită de inginerul francez Guillon. În Ministerul Lucrărilor Publice a avansat continuu, ocupâd funcţii ca subdirector, director şi director general, ajungând la gradul de inginer inspector general clasa I.ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI DIDACTICĂ

PROIECTE ŞI LUCRĂRI REALIZATE

Lungimea totală a podurilor proiectate şi executate de Elie Radu se apreciază la 20km. Meritul său în domeniul podurilor este de a fi introdus pe o scară mare betonul armat la deschideri mari, înlocuind tăblierele metalice, care în acea perioadă erau importate. A fost promotorul utilizării betonului la podurile de şosea. Intr-un moment de criză a betonului armat, când în Europa se prăbuşiseră construcţii mari din acest material, Elie Radu a demonstrat că aceasta se datorează numai unor deficienţe de proiectare şi calcul, promovînd curajos construcţiile de acest fel, dar corect dimensionate şi realizate.

Elie Radu a insistat ca în toate clădirile publice să fie înlocuite planşeele de lemn cu planşee din beton armat, iar utilizarea unor materiale de construcţie autohtone (cărămida de Ciurea), a reprezentat o preocupare în favoarea adaptării stilului clădirilor de călători de pe reţeaua căilor ferate la o arhitectură care să se încadreze armonios în peisajul înconjurător.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea municipalitatea Bucureştiului realizează planul general de lucrări edilitare: pavarea străzilor, rectificarea şi adăncirea cursului Dâmboviţei, asigurarea apei potabile de bună calitate. Alimentarea cu apă potabilă a capitalei face obiectul mai multor proiecte şi licitaţii, dar cu toate ca existau mai mulţi ofertanţi, nu a fost ales nici unul. În Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, în plină dezvoltare, aprovizionarea populaţiei cu apa potabilă se făcea cu sacale trase de cai, care se încărcau direct din râul Dâmboviţa. După război (1877-1878) se construiesc la Arcuda trei bazine de 1000 m lungime şi 10 m lăţime pentru decantarea apei, iar la Bicu, două bazine de filtrare a 1000 m lungime şi 10 m lăţime. Aceste bazine erau filtre cu nisip.  Un canal în lungime de 15 km trebuia să aducă apa filtrată şi decantată în rezervorul de la Cotroceni, cu o capacitate de 10000 mc. La Arcuda sunt întreprinse mai multe lucrări de reparaţii şi de modernizare, în anii 1891, 1905, 1910, 1914. Instalaţiile de la Bicu-Arcuda, şi modul în care apa este decantata şi filtrată au iscat puternice controverse, încă din faza  de construcţie. Se critică durata efectuării lucrării, costul foarte mare şi realizarea din lemn a pereţilor filtrelor,  calitatea apei, cantitatea insuficientă, faptul că apa nu avea o temperatură constantă (iarna aproape 0 ⁰C, vara circa 26 ⁰C).  Asupra calităţii apei obţinute la Bicu-Arcuda atrag atenţia personalităţi printre care Elie Radu, Victor Babeş, A. Urbeanu. In studiile sale privind alimentarea cu apă a oraşelor ţării, a introdus concepţii şi soluţii originale, vizînd valorificarea surselor subterane şi în domeniul filtrării apelor. În ceea ce priveşte sursele de apă pentru alimentarea Bucureştiului, Elie Radu  propune alimentarea cu apă subterană, prin puţuri construite cu aer comprimat, considerând aceasta un lucru benefic, datorită abundenţei şi a calităţii izvoarelor subterane din jurul capitalei. Surse importante pentru alimentarea Bucureştiului cu apa potabilă sunt considerate izvoarele râurilor Teleajăn, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa. O altă soluţie luată în considerare este forarea de puţuri în zona colinară. Apare astfel varianta Platoul Bragadiru, iar apa subterană din această zonă este analizată de V. Babeş şi C.I. Istrati. Elie Radu este numit director al lucrărilor de la Bragadiru. După confirmarea soluţiei, în 1897, au început lucrările, fără să se mai apeleze la străini. Între anii 1899-1901, lucrările sunt realizate de o societate particulară. S-a realizat o captare cu două grupe de cate 10 puţuri pe o lungime de 6560 m, şi se întindea între Clinceni şi Şoseaua Bucureşti-Domneşti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt iniţial în numar de două, de aici prin apeducte apa ajunge la Grozăveşti. Construirea staţiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru Bucureşti, creşte calitatea şi cantitatea apei potabile. Prin construcţia sistemului Bragadiru de alimentare cu apă a Capitalei, în anul 1901, se realiza cea mai mare captare centralizată de apă subterană din Europa, prin care se obţineau 30 000 m³/zi dintr-o singură sursă, iar în anul 1904 se ajunge la un debit de 200 litri de apă pe zi şi om, ceea ce era o cifră superioară celor mai multe oraşe europene. La 1939 oraşul este străbătut de 7 artere ce pleacă de la Uzina de la Grozăveşti.

“Nu-mi cereţi să vă ţin discursuri, ca să vă arăt cum ştiu să vorbesc; daţi-mi mai bine o planşetă, o riglă şi un echer pentru a vă face un proiect.“

Elie Radu, 1923

Sursa: Bucurestii vechi si noi