Poliomelita l-a ţintuit, aproape 30 de ani, într-un cărucior cu rotile. Un vaccin dozat greşit i-a schimbat total viaţa. Nici nu îşi mai aminteşte cum e să simtă pămîntul sub picioare. Cu toate acestea, nu a disperat niciodată. S-a refugiat în lectura cărţilor şi în muzică. S-a rugat la Dumnezeu, zi şi noapte, să fie şi el ca toţi ceilalţi. În zadar!… Pînă cînd, într-o zi, s-a născut Diana Elena, fetiţa sa. Atunci, Florin şi-a dat seama că, de fapt, picioarele nici nu îi mai trebuie. Pentru că, în ziua cînd a venit Diana pe lume, lui Florin i-au crescut aripi!
Joia Mare, Joia Patimilor! Am oprit maşina în centrul oraşului Tîrgu Ocna. Cunoşteam doar numele celui cu care doream să mă întîlnesc: Florin Lupaşcu. Despre el ştiam doar că e ţintuit într-un căruţ cu roţi. Nu aveam la mine nici o adresă, nici un număr de telefon. Mă îngrijora ideea că urma să caut acul în carul cu fîn. M-am înşelat! De fapt, orice om din Tîrgu Ocna poate indica, cu precizie, unde locuieşte Florin. “În blocul ăla mare, portocaliu, la parter!”, mi-a arătat primul om ce mi-a ieşit în cale.
Bucurie, multă bucurie şi înţelegere. Acesta am simţit în ochii lui Florin şi ai Lidiei, odată ce am intrat pe uşa garsonierei cochete. Se pregăteau de sărbătoarea Paştelui. Şi erau fericiţi.
“Unii copii erau cu bicicleta. Alţii cu rolele. Eu cu căruţul”
Florin şi-a îndreptat roţile căruţului spre mine. Nu se fereşte să vorbească deschis despre viaţa sa. “Mă mulţumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu! O soţie bună şi pe Diana!”, a deschis omul discuţia. El a început să povestească cum, în perioada anilor 1970-1975, în întreaga ţară mulţi copii au făcut poliomelită, deşi au fost vaccinaţi. {i el se numără printre acei nefericiţi. “Nu s-a aflat ce s-a întîmplat atunci. Se bănuieşte că vaccinul nu a fost dozat corespunzător”, mi-a explicat Florin. Medicii au ridicat din umeri. Tratament nu exista. Drumul celor afectaţi de boală era fără de întoarcere: căruţul cu roţi.
În ciuda bolii sale, Florin nu a fost marginalizat de ceilalţi copii. Are o mulţime de prieteni. Mulţi au rămas încă din copilărie. “Locuiam într-o casă, pe o stradă liniştită, plină de flori. La fiecare casă era cel puţin cîte un copil. Cu toţii eram prieteni. Toţi se jucau cu mine. Făceam întreceri. Desenam pe asfalt. Jucam prinsa. Unii erau cu bicicleta. Alţii cu patinele cu rotile. Eu cu căruţul”, mi-a povestit bărbatul, amintindu-şi de zilele copilăriei sale.
Florin a mers la şcoală ca şi prietenii săi. Iarna, cu sania. Restul zilelor din an cu căruţul. Mama sa a renunţat la serviciu pentru a avea grijă de el. Tatăl, mecanic auto a întreţinut întreaga familie. “Muncea de dimineaţă pînă seara. Mama mă ducea zilnic la şcoală. În pauze venea să mă care în braţe la baie. Şi asta ani de zile”, povesteşte omul. Florin a învăţat bine. A reuşit la Colegiul “Costache Negri” din Tîrgu Ocna. Însă nu l-a mai terminat. Nu că nu ar fi fost capabil, dar mama s-a îmbolnăvit de inimă şi nu îl mai putea duce la şcoală şi să îl care în braţe în pauze. Aşa că Florin a devenit un autodidact. Citea singur acasă şi asculta muzică. Rock-ul a rămas pînă azi pasiunea vieţii lui. O discuţie cu Florin despre muzică sau despre cărţi este o adevărată plăcere.
Lidia, femeia care l-a înţeles din prima clipă
Omul îşi aminteşte cum, după moartea tatălui, au urmat zile grele. Mama, deşi bolnavă, muncea foarte mult. Pînă într-o zi cînd şi aceasta a închis ochii. Dar Florin nu a disperat. Nu s-a plîns la nimeni. I se luminează ochii cînd îşi aminteşte prima zi cînd Dumnezeu, parcă, i-a întins mîna. Cineva a început să-l iubească! Lidia, fata care nu şi-a mai putut lua inima de la el.
Cei doi au început să-mi istorisească cum s-au cunoscut. Am scris o scrisoare la revista “întîmplări adevărate”. Mi-am povestit întreaga viaţă. Nu speram ca cineva să fie impresionat de povestea mea. “De fapt, mai mult nişte prieteni m-au sfătuit să scriu. În cîteva zile am primit un telefon de la Lidia din Cîmpia Turzii. Am vorbit luni bune la telefon. Ne-am plăcut reciproc încă de la prima convorbire. I-am spus mereu adevărul. Niciodată nu i-am ascuns că sînt imobilizat într-un căruţ. Ce aveam să-i spun, că sînt Brad Pitt? La un moment dat m-a întrebat ce înălţime am. Aici recunosc că m-a închis! De unde să ştiu eu înălţimea? Eventual, puteam să mă măsor de la nivelul mesei în sus”, mi-a povestit hîtru Florin. Cei doi vorbeau la telefon de zeci de ori pe zi. “Să mai zic că am vîndut televizorul ca să plătesc factura de telefon?”, se întreabă rîzînd omul. În cele din urmă, acesta s-a hotărît să îi trimită Lidiei o fotografie. Vesel mi-a povestit că tocmai venise cu prietenii de la pescuit. Băuse pe malul gîrlei o bere. Era murdar şi pîrlit de soare. Ba, mai mult şi cu o pălărie de paie pe cap. “Aşa am făcut poza!”, îşi aminteşte Florin. În cîteva zile, Lidia i-a spus că va veni la Tîrgu Ocna să se cunoască.
Şi Lidia şi-a pierdut picioarele
Florin a ajuns singur, în căruţ, pe peronul gării cu mult înaintea trenului. Emoţiile erau enorme. “Lidia a coborît din tren. Dar nu era singură. Cu doi bodyguarzi: cumnatul şi nepotul său. Şi, colac peste pupăză, era şi în cîrje. Am înlemnit!”, povesteşte rîzînd acesta. Oasele Lidiei nu asimilează fosforul. Picioarele tocmai fuseseră înlocuite cu tije de metal. “Mergea greu, sprijinită în cîrje. Eu cum am văzut-o i-am spus că dacă nu asimilează fosfor, atunci ar fi bine să mănînce chibrituri”, a zis Florin rîzînd, amintindu-şi de acea dimineaţă. Cei doi s-au plăcut reciproc. Deşi amîndoi au un handicap, inimile şi sufletul lor sînt sănătoase şi curate. “Lidia măcar e pe picioarele ei…sau pe tijele ei!”, glumeşte omul. Tratamentele îndelungi au ajutat-o pe aceasta să meargă singură. “Eu i-am zis, că dacă mă enervează, o dau la fier vechi!”, glumeşte Florin.
Diana, salvarea Lidiei şi a lui Florin
În cîteva luni, cei doi tineri au spus un “da” hotărît în faţa ofiţerului stării civile. Se iubeau şi nimeni nu îi putea despărţi. Deşi nimeni nu se aştepta, cei doi au luat taurul de coarne şi au făcut-o pe Diana. Atunci, Florin a simţit că e alt om. A renăscut! A prins aripi! Era cea mai fericită zi din viaţa lui. Din acel moment avea pentru ce să trăiască. “Domnule, aveţi o fetiţă sănătoasă!”- aşa i-a spus medicul lui Florin, la cîteva minute după ce acesta a devenit tată. Copila de trei ani e lumina ochilor lor. Casa lor e plină de viaţă. Merge cu mami şi cu tati zilnic prin oraş. Pe “tati meu” îl iubeşte la nebunie. Florin a învăţat-o să asculte doar muzică veche, bună. “Dacă tati e plecat pe afară şi la televizor cîntă Cargo o porneşte de una singură prin oraş ca să îl aducă acasă să asculte şi el”, povesteşte Lidia. Diana e ca toţi ceilalţi copii: cîntă, rîde, se joacă. “Ne creşte inima cînd vedem că se joacă cu copiii prin faţa blocului. Aleargă, aşa cum nu am putut noi!”, mi-a spus mama Dianei. Fetiţa iubeşte la nebunie animalele. Dorinţa ei cea mai mare este să aibă un purceluş. Vrea să îi pună pampers şi să îl ţină în casă. Diana este o fire foarte miloasă. Îi sînt dragi toţi bătrînii de pe stradă. “Cum vede o bătrînă mai săracă, cum zice să o luăm la noi acasă”, mi-a zis Lidia. Florin şi Lidia merg cu Diana peste tot. Cît de curînd vor să meargă şi la mare. “Copilul nu trebuie să simtă că noi avem un handicap. Îi oferim orice are nevoie. Ne comportăm cu ea ca orice părinţi, ca şi cum nu am avea nici un handicap”, mi-a mărturisit Florin.
Primarul le-a respins cererea de locuinţă
Cei doi mi-au povestit cum, după ce s-au căsătorit, nu aveau locuinţă. Au făcut zeci de cereri la Primărie, ca să li se dea un apartament în noul bloc ANL. Deşi ambii erau persone cu handicap sever, primarul nici nu a vrut să audă. “Luni întregi am păzit uşa Primăriei. Mereu primarul ieşea şi îmi zicea: «Lupaşcule, nu ai noroc!». Marele nostru noroc a fost că la o ultimă şedinţă de la Primărie, o femeie, Luminiţa Ţîntaru, s-a ridicat în picioare şi ne-a cedat nouă apartamentul ei. Nici nu ne cunoştea. Dar probabil că i-a fost milă de noi!” , mi-au povestit cei doi soţi. Deşi acea femeie a cedat un apartament cu două camere, cei doi au primit, în final, cheia de la o garsonieră. “Asta e! Noi ne mulţumim şi cu atît!”, afirmă Lidia. Soţii Lupaşcu îşi amintesc ziua cînd au primit cheia noii case. “Primarul a făcut un atît de mare “tam-tam”, a chemat toată presa ca să vadă lumea cum are el grijă de persoanele cu handicap din urbe. Ni s-au făcut o groază de poze! Eu în căruţ, cu cheia noii case în mînă. Cîtă demagogie!”, povesteşte omul.
Cei doi cunosc, mai bine ca oricine ce înseamnă suferinţa. Poate de aceea trăiesc acum, din plin viaţa alături de fiica lor. Se bucură de orice clipă. De orice zîmbet al Dianei. Lidia a făcut cozonaci, pască şi ouă roşii. Aşteaptă seara Învierii lui Isus. O aşteaptă şi o simt, mai mult ca noi toţi la un loc! Pentru că deşi nu au picioare, au aripi. Pentru că şi ei au simţit ce înseamnă să reînvii.
Sursa: Înainte