1. Skip to Main Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer

Anunt publicitar 01

Casa de vanzare in Targu Ocna.
Suprafata: 100 mp locuibili si curte de 500 mp.
Plus 1500 mp (se poate vinde si pe parcele)
Locatia: Str. Poet Ion Gramada, nr.19 (aproape de Piscina cu apa sarata de langa Mina Salina)
Telefon de contact: 0737049318 sau 0734166754

Concert extraordinar "2 vieți pentru muzică" în Sala de spectacole "Florin Piersic" - Mina Trotuș

Scris de  Administrator 04 Martie 2014 Publicat in Actualităţi
Voteaza articolul
(1 Voteaza)

 

Pe 28 martie ora 18.30, Mina Trotuș va găzdui concertul extraordinar "2 vieți pentru muzică" susținut de Daniela Vlădescu și Bianca Ionescu. Acesta se va desfășura în sala de spectacole "Florin Piersic" ce se află la peste 240 m adâncime. În program vor fi arii și duete celebre, cantzonete, șlagăre românești și internaționale.

Despre Daniela Vlădescu:

Povestea de amor dintre ea si Nicu Ceausescu, care a avut loc acum 20 de ani, face furori si-n ziua de azi. Mai mult decit rolurile pe care le-a interpretat fara cusur pe scenele lumii ca soprana de opereta si in ciuda calitatilor vocale sau a izbinzilor profesionale ce n-au avut parte de fiecare data de
asemenea mediatizare. Daniela Vladescu este director general al Teatrului Oleg Danovski, un om onest, sufletist, o femeie frumoasa care, adinc, resimte inca zdruncinarile trecutului.

La liceul de muzica n-am stralucit
Nu-si ascunde virsta si nici zimbetul frumos cind ii complimentez infatisarea. Imi spune ca s-a nascut pe 10 decembrie 1956, in Bucuresti, iar tatal a fost inginer hidrotehnician si mama, economista. A avut o copilarie fericita, o familie care a iubit-o mult si care i-a facut toate poftele. „Tatal meu, devenind director in Ministerul Agriculturii, a calatorit foarte mult si n-am dus lipsa de nimic niciodata, aveam tot ce era mai bun.“
In gradinita, fiind nepoata directoarei, era pusa sa cinte. Si astfel si-au dat seama parintii ca are ureche muzicala si au hotarit sa o dea, ulterior, la scoala de muzica. A facut pian timp de 17 ani, 12 in liceul de muzica si 5 ani in Conservator. „Nu mi-a placut niciodata, toate prietenele mele din clasa I erau la vioara si mie imi placea acel instrument, dar mama n-a vrut sa ma lase la vioara. Am facut pian din obligatie si fara pasiune. Am fost o pianista cumplita!“ In clasa a IX-a, s-a transferat la sectia de Pedagogie, ca sa studieze canto, fiind singurul loc unde se facea aceasta disciplina. „Cind eram mica nu ma gindeam sa fiu actrita sau artista. Cind am ajuns la liceul de muzica, deja am inceput sa simt ca-mi place muzica si ca asta mi-e drumul, dar n-am stralucit si, desi cintam frumos, n-am fost un copil extraordinar de studios, n-am fost tocilara clasei. Am trecut toate clasele onorabil, dar n-am avut premiul I cu coronita niciodata.
Si nici n-as fi putut, deoarece intotdeauna aveam 9 la purtare, pentru ca ma bateam cu baietii.“

Am cintat in restaurante ca sa pot sa supravietuiesc
Prima data s-a indragostit in clasa a cincea, de colegul ei, Adrian Romcescu. „A fost prima iubire care a durat pina am terminat liceul. Dupa aceea, drumurile noastre s-au despartit, eu am mers la Conservator, el incepuse sa fie o mare vedeta a muzicii usoare si umbla prin alta lume, era admirat, avea fani. Eu sint un om foarte gelos si probabil de asta toate relatiile mele au fost foarte grele si nefericite. Sint un om care doresc sa primesc cit dau, sinceritate atita cita ofer si vreau ca partenerul meu sa fie cinstit si onest asa cum sunt eu. Dar in relatiile cu barbatii niciodata n-am primit cit am dat eu si am suferit foarte mult. O femeie cind se simte iubita se simte in siguranta si n-ar pleca din relatia aceea. Un barbat cind se simte iubit si in centrul atentiei se plictiseste si cauta alte obiective, alte cetati de cucerit. Sfatul meu este ca femeia sa iubeasca, dar sa nu arate niciodata cit de mult iubeste, pentru ca - eu spun din experienta - intotdeauna cind cel de-alaturi a fost sigur de sentimentele mele si de devotamentul meu a devenit total dezinteresat.“

A urmat Conservatorul, iar Adrian a fost cel care i-a dat, inaintea examenului, un imbold. „Se spunea ca la Conservator, la canto, e foarte greu sa intri la 18 ani, pentru ca vocea nu e formata, si
mi-era frica, de aceea ma pregatisem sa dau si la sectia de pedagogie. A fost greu, domnul Pirjol, din comisie, inaintea examenului, a tinut sa-mi spuna «chiar daca sint doua locuri si esti singura candidata, tot n-ai sa intri.»“ Cu toate astea, a luat examenul de admitere si a facut Conservatorul, iar dupa absolvire, a fost repartizata la Brasov. „Am fost sefa de promotie si din anul V de facultate am dat concurs la Brasov, unde era un post de solist.

Am reusit si, ...timp de patru ani, am facut naveta la Brasov aproape zilnic, noaptea eram in tren, dimineata faceam filmari la Bucuresti, la televiziune, iar la prinz eram iar in tren si faceam spectacol la Brasov. Aveam cite 21 de spectacole pe luna. Ma foloseau in toate felurile pentru ca eram cunoscuta. Prin ’81-’82 deja incepusem o cariera foarte frumoasa de televiziune, m-au pretuit pentru ca invatam repede si eram telegenica. Eram deja o vedeta pe vremea aceea, lumea ma cunostea, intorcea capul pe strada dupa mine. Apaream la televizor si de trei ori pe zi, pentru ca ei nu se coordonau si aveau nevoie sa cint si romante, aveau in ziua respectiva si emisiune de varietati, si emisiune festiva. Faceam si spectacole omagiale, eram chemati, dar nu ne obliga nimeni. Erau cenzuri de coafuri, de repertoriu, de imbracaminte, n-aveai voie sa fii hippie, sa fii foarte decoltat, sa cinti in limba engleza, dar eu nu stau sa critic pentru ca toti artistii, pe vremea aceea, traiau foarte bine.“
Dupa Revolutie, numai contractele pe care le-a avut in Japonia, in ’99, au fost in stare sa-i imbelsugheze traiul. Pina atunci, a dus o viata destul de grea, avea cite-un contract de o luna-doua, vara, si atit. „Am cintat in restaurante ca sa pot sa supravietuiesc pentru ca un artist de opera daca nu este ridicat la nivelul Angelei Gheorghiu sau al Leontinei Vaduva, in România, este un artist sarac. Nu cred ca eu am niste calitati atit de mari incit sa fi ajuns o mare stea.“

Casnicia nu mi-a lasat in amintire decit un gust amar
A fost casatorita, imediat dupa ce a terminat facultatea si-a luat inima-n dinti si a facut marele pas. „Si asa cum a fost nunta a fost si casatoria, nesemnificativa“, afirma dezamagita. „A durat trei ani si nu mi-a lasat nimic in amintire decit un gust amar. El locuia pe strada Conservatorului si-l stiam de cind eram studenta. Ne-am intilnit o data pe strada, conducea o prietena de-a mea cu care el era coleg. Eu eram pe vremea aceea cunoscuta, iar el era monden si cu foarte mult orgoliu. Colegii ii spuneau ca «niciodata Danuta nu te va lua de barbat», iar pentru el asta a fost o provocare. Era inginer auto, mai apoi a avut si el o evolutie spectaculoasa. M-a cucerit fiind foarte simpatic. Este un baiat foarte destept, cu foarte mult umor si mie imi plac oamenii pontosi, vii, care au ceva de spus. Ii placea sa se distreze foarte mult, dar avea si acest umor si inteligenta nativa care m-au fermecat. Era galant, parea un om dragut, deschis. Eu aveam 22 de ani, iar el este mai mare cu 5 ani decit mine. Si am hotarit nunta in felul urmator: mi-a spus ca in martie ne casatorim. Ne cunosteam cam de jumatate de an, dar eu trebuia sa plec la un concurs in Spania si i-am spus ca nu putem sa ne casatorim in martie, pentru ca nu puteam sa-mi schimb buletinul si a hotarit ca ne casatorim in septembrie. Am zis «bine» si n-am mai discutat despre asta. In august, m-a intrebat daca am vorbit cu ai mei despre casatorie si am spus «da», desi nu le spusesem. Am mers la ai mei si i-am zis «Spune-le!», deci m-a cerut in casatorie de la ai mei intr-un fel lipsit total de romantism si exact asa a fost si casatoria. Eu faceam naveta si el ma certa ca veneam noaptea acasa si-l trezeam din somn, ma certa ca plec dimineata si-l trezesc, cam asta a fost.“
O intreb despre ...

perioada de inceput a relatiei, care, presupun, a fost frumoasa. Ma contrazice. „N-a existat niciodata o perioada buna, n-am absolut nici o amintire frumoasa.“ Sint curioasa sa aflu care a fost picatura care a umplut paharul. „Am divortat pentru ca nu mai mergea, era un chin, un calvar, orice iesire in oras era un calvar. Eram geloasa, pentru ca el era curtenitor cu toate femeile de fata cu mine si eu sufeream foarte tare.“
Apoi, pentru prima oara, s-a tinut concurs la Opera din Bucuresti. „Stiam ca n-am nici o sansa pentru ca locul era dat, stiam si cui, dar ne-am prezentat zece soprane si in ziua concursului s-a schimbat comisia si brusc am avut o sansa. Am intrat in teatru peste vointa lor pentru ca ei aveau deja aranjamentele facute si nu mi-a fost usor deloc. M-au chinuit pina in 1993, cind am plecat pentru ca nu mai suportam.“ In 1988, a sustinut un spectacol la cererea CEC si, in ziua respectiva, au venit in cabina ei directorul Brincusi cu secretara de partid care era soprana si au tinut mortis sa-i spuna: „Sintem toti in sala, nu sa-ti dam rolul, ci sa ti-l luam.“ „Loja artistilor era plina atunci cu toate sopranele din teatru“, continua Daniela Vladescu, „si lucrul acesta m-a dat gata, am terminat Traviata cu noduli pe coarda. Dupa aceea n-am mai putut sa scot un sunet de stres, de emotie si de groaza ca au venit acolo sa ma foarfece.“ Acelasi lucru s-a intimplat si in ’91, si in ’93, cind a fost nevoita sa-si caute de lucru prin restaurante, pentru ca la Opera nu-i mai repartizau nici cel mai amarit rol, si mihnirea ei a venit la pachet cu ceva probleme de sanatate. 

As fi mers pina-n pinzele albe pentru Nicu Ceausescu, daca merita
„Am avut o perioada neagra care a durat foarte multi ani“, rosteste cu jumatate de glas. „Povestea mea este arhicunoscuta in diverse variante. Varianta mea nu are nici o valoare pentru ca nimeni nu o crede si-atunci eu am decis ca aceasta perioada a vietii mele, de fapt a sufletului meu, pentru ca am functionat intotdeauna dupa ce mi-a spus inima si niciodata dupa ratiune, sa ramina doar de mine stiuta. Chiar daca au fost scenarii, povestea mea a fost adevarata si frumoasa.“ Povestea de dragoste dintre ea si Nicu Ceausescu, adica. Se fereste sa rosteasca numele lui, se bilbiie ingrozitor pina isi curma singura vorbele. Ochii i se umezesc si se feresc de mine. Prefera sa nu se adinceasca in subiect, vrea sa nu poposim prea mult asupra amanuntelor. Aduc totusi vorba de afirmatiile si acuzatiile presei vremii si, resemnata, imi vorbeste: „Eu nu am avut o viata usoara, am avut viata cea mai grea in perioada acestei relatii, dupa care am tras toate ponoasele ani de zile, inca 5 sau 7, chiar si acum. Relatia a fost nedreapta pentru ca a fost unilaterala si asa cum unii au vrut s-o prezinte ca o mare iubire reciproca, nu a fost asa. Daca nu-ti spune niciodata ca te iubeste si nu-ti spune niciodata ca-i e dor de tine... Iar ca sa-mi dovedeasca prin fapte, asta cu certitudine n-a facut-o, dar macar sa fi spus o data... Relatia a durat patru ani, de fapt patru ani de tristete, de singuratate. M-a afectat relatia, si apoi m-a afectat si ca am fost judecata c-am avut o viata de lux, desi eu n-am profitat cu absolut nimic de aceasta relatie, n-am avut nevoie de nimic si probabil ca de asta nici n-am fost pedepsita vreodata asa cum au fost altele ...pedepsite. Eu am fost un om onest si mi-am dat tot sufletul in relatia asta. Am stat patru ani cu el pentru ca iubirea nu e ceva pe care sa-l poti struni, decit daca esti un om rational, pe cind eu sint un om al senzorilor si-al sentimentelor si-al sufletului.
N-am crezut niciodata ca relatia va merge. Si culmea este ca in vara anului 1989 m-am decis sa rup legatura pentru ca am suferit foarte mult, m-am imbolnavit iar la git. L-am rugat sa ma lase
sa-mi reiau cariera si sa-mi vad de viata mea si i-am spus «la revedere». Faptul ca i-am spus «la revedere» l-a iritat, pe moment am primit amenintari ca voi fi distrusa, a doua seara erau lacrimi la telefon ca nu poate fara mine, desi se putea foarte bine fara mine, o simtisem pe pielea mea. In decembrie mi-am riscat chiar viata cind m-am dus la el, aveam pure sentimente de prietenie si de mila pentru un om care trecea prin niste momente cumplite si era un om nevinovat, eu stiu foarte bine asta. Si cind mi-a dat telefon prima oara, de la Sibiu, sa ma duc ca este singur, in 21 decembrie, m-am dus. Toti cei care l-au inconjurat toti anii aceia si pentru care pe mine nu ma mai vedea si nu mai insemnam nimic din cauza lor, toti l-au parasit, si l-am gasit singur in casa. Cind am ajuns am vazut pe noptiera bijuteriile fetei care abia plecase, nu stiu ce s-a ales de ele, m-am intristat mult. Trebuia sa vorbeasca cu cineva, nu mai avea pe nimeni cu cine sa vorbeasca, n-avea un prieten adevarat. Si dupa aceea, am aflat foarte multe lucruri pe care nu le stiam si mi-am dat seama ca este un om care nu merita. Am fost blamata si de avocata lui, doamna Paula Iacob, care m-a judecat crunt, desi nu stia nimic. Nu l-am vizitat in inchisoare pentru ca-mi riscam viata. Eram sigura ca vrea sa-mi spuna ceva ce altii ar fi vrut sa afle si ce eu nu voiam sa stiu, si-atunci, in momentele acelea, m-am protejat si, implicit, i-am protejat pe-ai mei pe care nu puteam sa-i mai expun si la alte suferinte. Am stat inchisa si parintii mei n-au stiut de mine o saptamina, au fost disperati. Nu m-au lasat sa spun nimic si tata, saracul, pornise sa ma caute peste tot. M-am gindit: pentru ce sa-i sacrific, pentru un om care a avut o viata dubla si care m-a folosit?! Nu, n-am mai vrut si tot ce-am facut de data asta am facut si pentru ca iubirea aceea mare nu mai exista. Ea s-a sfirsit intr-o vara, in vara lui ’89, cind eram deja suprasaturata de felul in care ma trata. A fost cea mai lunga, cea mai intensa, dar si cea mai chinuitoare relatie a mea, pentru care am suferit 15 ani. Si-acum mai sint intrebata despre aceasta relatie, iar cind se scrie despre mine se scrie «fosta amanta», lucru total nedrept pentru ca amanta inseamna altceva, noi eram doi oameni liberi, singuri, iar eu n-am cerut sa fiu intretinuta sau ocrotita. Intotdeauna am fost etichetata nerealist. Si la Opera
m-au pedepsit in continuare, la televiziune n-am mai aparut, nici dupa revolutie, nici din ’85 pina in ’89 nu ma mai dadeau, tot din cauza acestei relatii. Dar nu-mi pare rau, relatia a fost alegerea mea, la fel cum a fost alegerea mea cind am hotarit sa ma protejez pe mine si pe familia mea, dar probabil, daca merita, as fi mers pina-n pinzele albe pentru el.“

Am fost foarte aproape, de multe ori, sa renunt la viata
„Cind am inceput relatia, parintii mei au fost foarte socati de alegerea mea“, tine sa-mi spuna, „ei au stiut ca nu e bine, dar nu mi-au spus nimic pentru ca ma iubeau si m-au lasat asa. Eu n-am avut copii, n-am o familie si pentru mine viata nu inseamna mare lucru. Am trecut prin momente foarte grele si socante chiar, pentru ca, stiindu-ma nevinovata si platind tot ce-au facut altii, puteam foarte usor sa renunt la viata. Nu din motive crestine n-am renuntat, caci eram foarte aproape de multe ori, ci pentru ai mei.“
Virez usor discutia spre alti ani trecuti si incerc sa aflu frinturi din relatiile ce au urmat casniciei. „Dupa casatorie si inainte de aceasta relatie n-a fost nimic semnificativ. Si copii n-am vrut sa fac cu un om care nu ma pretuia de nici un fel, n-ar fi meritat copilul. O cintareata, caci pina la urma asta sint, o cintareata, poate intr-o buna zi sa se trezeasca fara pic de glas. Eu m-am trezit de vreo doua-trei ori cu boli foarte grave ale corzilor vocale, pe motiv de stres, de suferinta, de plins. Am facut o data operatie pentru noduli, nu mi-e rusine sa o recunosc, iar vocea nu s-a mai refacut asa cum era inainte. Eu am cintat mult, am cintat orice, chiar si atunci cind aveam certificate medicale, am muncit mult, mi-a placut sa muncesc. Dar m-am gindit: «Ce fac daca am un copil? Cum sa-i ofer tot ce-i trebuie daca eu nu mai pot sa cint?» Pentru ca eu nu stiu sa fac altceva. Sigur ca pot sa ma duc sa muncesc orice, nu mi-e rusine de nimic, dar m-ar durea sufletul sa-si doreasca copilul ceva si eu sa nu pot sa-i iau, mai ales cind eu am avut tot ce mi-am dorit. Si asa anii au trecut.»“
Declara fara codeala ca a iubit cu adevarat de patru ori in viata. „Sau poate de cinci ori“, se razgindeste. „Insa intotdeauna am plecat deceptionata din aceste relatii. Am avut legaturi care au durat ani de zile, dar de foarte mult timp sint singura si nu simt nevoia nimanui pentru ca m-am chinuit foarte mult, nu am o amintire calda care sa-mi aminteasca cu drag despre o relatie. Toate au fost chinuite tot timpul de neincredere, sint oameni care n-au dat doi bani pe mine.“

Nici acum, ca director, nu sint apreciata si pretuita
De mai bine de un an, este director general al Teatrului Oleg Danovski din Constanta si are deja izbinzi cu care se poate lauda, dar si trude si impasuri care i-au testat iscusinta. „Anul trecut, teatrul a fost nou constituit, sala era in reparatie si teatrul era inchis de citeva luni bune. Au fost si probleme financiare destule, fiind la inceput, neavind teatru, sala si public. Mi-a fost greu si chiar de citeva ori am ajuns cu pixul in mina gata sa-mi dau demisia de groaza esecului, pentru ca nu vedeam vreo solutie. Oamenii m-au privit ca pe orice director nou pe care nu-l primesti cu bratele deschise, nestiind ce fel de om e. Nici acum, ca director, nu sint apreciata si pretuita, dar eu am cugetul impacat ca n-am facut rau si ca am incercat sa progresam cit se poate si, intr-adevar, am progresat. Noi mincam destui bani de la buget si sintem neproductivi, adica nu scoatem banii pe care-i cheltuim, dar ceea ce nu inteleg foarte multi este faptul ca viata fara noi devine nu searbada, ci chiar periculoasa. Fara cultura, fara frumos, ...fara sensibilitate trebuie sa realizam ca vom avea pe strada numai bestii. Arta nu este o afacere sau o investitie. Sau este o investitie, dar in moralul oamenilor, in cultura lor.“
Dupa o zi aglomerata la serviciu, acasa o asteapta sase pisici, nicidecum un sot ce se perpeleste de dorul ei sau copii ce-o primesc cu drag. Are in grija animalele din jurul blocului si lasa de izbeliste trebuinta sufletului de a simti alt om pe-aproape. „Dupa ce nu i-am mai avut pe-ai mei“, spune probind un zimbet, „m-am inconjurat de animale pentru ca afectiunea trebuie s-o dai cuiva si-n general oamenii asupra carora eu mi-am revarsat toata afectiunea si toata tandretea si toata viata mea n-au meritat si am ajuns intr-un punct in care m-am gindit ca nu mai trebuie sa fac incercari. Au incercat, in schimb, prietenii sa ma peteasca, dar nu se leaga nimic. Ma gindesc la discutiile astea pe internet, nu sint atit de rationala, incit sa-mi aleg astfel o relatie. Inca mai astept pumnul acela in stomac pe care-l simti cind te indragostesti. In «Falling in Love», cu Robert De Niro, film care mi-a placut foarte mult, actiunea se intimpla in metrou. Cind l-am vazut prima oara mi-am propus sa las masina si sa merg cu metroul, dar m-am ratacit, n-am mai gasit tronsonul 2, si-atunci mi-am spus ca n-am nici o sansa. Si oricum, cind am vazut lumea obosita, darimata din metrou, cine sa mai aiba in ziua de azi timp de cuceriri si de fiori?!“

Interviu preluat din revista Tango, nr27/septembrie 2007

Despre Bianca Ionescu

Momentele de virf ale carierei, cu reprezentatii mondiale de rasunet, filmari si recitaluri care-i pun in valoare vocea, le-a adunat in site-ul ce-i poarta numele. Clipele care i-au cutremurat, de-a lungul vremii, existenta sint adapostite bine in strafundul sufletului ei. Despre trairile si simtirile ei, Bianca Ionescu, soprana de succes, femeie foarte frumoasa, mama si fosta sotie, ne-a vorbit cu emotie si intelepciune.

Anii de dominatie comunista nu i-am suportat foarte greu

In ciuda inclinatiei spre muzica, a urmat opt ani de scoala ce n-avea in programa mai mult de o ora de educatie muzicala pe saptamina. Lucru care i-a ingaduit Biancai Ionescu sa-si cimenteze cultura generala si abia apoi, indemnata de familie, a pregatit teoria si solfegiile la nivelul la care erau cei struniti, de ani de zile, in domeniu, pentru a-si trece numele pe lista celor care doreau sa ocupe un loc la liceul de muzica. „Eu voiam sa fac canto, dar nu exista aceasta disciplina in liceu, asa ca a trebuit sa dau examen din Canto popular. Si pentru ca eram deshisa si prindeam usor, am cintat si melodii populare.“ Profesoara Mia Barbu i-a prevestit un traseu muzical presarat cu izbinzi la tot pasul si, incurajata de aceasta, Bianca Ionescu a ales Teatrul de Opereta. „In clasa a-XI-a, in 1978, m-au cooptat cei de la corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea. Pe parcursul celor 5 sau 6 ani, cit am fost acolo, am fost si la Festivalul Tineretului de la Havana, timp de doua saptamini. Lucru care m-a marcat profund, pentru ca era o alta lume, iar noi am ajuns acolo inainte de Revolutie. Totusi anii de dominatie comunista nu i-am suportat foarte greu pentru ca am fost o fire optimista, deschisa, eram o persoana pusa vesnic pe ris si in cautarea bancurilor bune.“ A avut parte de succes inca din zorii carierei. „A fost un sir de reusite care veneau pe fondul unei copilarii si adolescente fara griji, fara probleme, fara oprelisti. Desi parintii mei nu mai erau impreuna de 4 ani, si stateam numai cu mama, am avut un mediu foarte echilibrat si, pesemne, aceasta natura optimista a mea m-a ajutat sa trec peste toate. In ’83, am terminat facultatea, iar in ’82 deja ma angajasem la Teatrul de Opereta din Bucuresti, unde am intrat, cu succes, direct pe post de solista, si totul era minunat.“ A fost propulsata rapid si la televiziune, unde aparitiile ei numeroase ii confirmau harul. „In ciuda celor doua ore de program care erau atunci, ambele televiziuni gaseau un pic de timp si pentru muzica culta. Departe de mine intentia de a elogia epoca Ceausescu, dar se pare ca erau lucruri care acum nu mai sint si pe care le regretam. Si ar fi o nedreptate sa spun ca am suferit pe vremea aceea, dimpotriva, au fost anii mei frumosi, de tinerete, combinati cu succese si popularitate. Pe urma, tot auzeam ca s-au primit la ARIA niste contracte pe numele meu care nu au ajuns niciodata la mine. In momentul in care, in 1985, am fost solicitata sa cint intr-un festival de muzica usoara de la Knoche, am primit un telefon si mi-au spus ca e cazul sa-mi rezolv problema cu pasaportul pentru ca e blocat si nu pot pleca. Am incercat ani de zile sa aflu de unde ar putea sa-mi vina aceasta oprire a pasaportului, deoarece concursurile treceau pe linga mine. Am fost si in audienta la Suzana Gidea, care m-a sfatuit prietenos sa stau linistita. Nu am rezolvat nimic. A fost atunci o perioada pe care eu am simtit-o ca pe un soi de cutremur in toata fiinta mea si ca pe un blocaj, nu mai vedeam nimic la orizont.“

Statea in puterea mea sa-mi salvez casnicia, dar n-am facut-o

Intre timp, Opereta si-a mutat sediul, din cauza demolarilor, in cadrul Teatrului National, unde Bianca Ionescu lucreaza si acum. „Eram in 1987, si mi-am zis ca daca pe plan profesional ...am spus tot ce aveam de spus, sa incerc si pe plan personal sa pun un pic de ordine.“ Ceea ce a si facut, casatorindu-se. „Aveam 28 de ani, sotul meu era medic, a fost o iubire extraordinara, cel putin din partea mea, si cred ca asa se poate numi relatia noastra, o relatie bazata pe dragoste. Dar, si aici pot sa spun ca a fost un soi de blocaj, pentru ca, dupa ce l-am nascut pe fiul nostru, a venit Revolutia si am simtit nevoia sa profit de aceasta deschidere, plecind in diverse turnee. Imediat dupa ce m-am casatorit, in 1987, trebuie sa spun ca, deoarece nu puteam sa plec, mi-am dat demisia, ca un soi de protest, de dizidenta. Nu stiu pe cine m-am razbunat, dar asta a fost ce-am gindit atunci. Sigur ca a fost o conjunctura la care a contribuit un melanj de lucruri. Mi-am spus la inceput: «Bun, sint foarte bine pe plan profesional, dar nu sint bine pe cel sentimental», iar dupa ce m-am casatorit si a venit copilul mi-am schimbat gindirea: «Eu sint cintareata, cum sa stau cu copilul?!» Pot sa spun ca au fost niste greseli de tactica, de orgoliu, pe care, dupa ani de zile, le vad, pentru ca acum privesc lucrurile cu alti ochi. Asa eram atunci, probabil ca nimeni n-ar fi putut sa ma determine sa fiu altfel, asa ca am continuat sa fac ceea ce stiam eu mai bine: sa cint. Si imediat dupa Revolutie, am sters-o printr-un contract in America. Ma simteam ca pestele in apa dupa atitia ani de corset comunist. Ambele bunici ale copilului meu m-au ajutat stind acasa cu Paul, dar casnicia mea s-a destramat, astfel ca, in 1993, ne-am despartit cu acte. Eu am suportat foarte greu acest divort, dar probabil ca nu parea, pentru ca am parat destul de bine, dar in sufletul meu era durere. Nu arunc vina pe nimeni si nu vreau sa acuz pe nimeni, atita timp cit statea in puterea mea sa-mi salvez casnicia, dar n-am facut-o, avind aceasta cale a libertatii dupa care tinjeam de ani de zile.“
Isi cunoscuse sotul prin intermediul celor mai apropiati prieteni ai ei. „Mihai era atunci doctor generalist, in perioada de stagiatura. Este genul de barbat foarte sobru, fiind zodia Gemeni, dar ii place foarte mult si sa petreaca, nu ramine sobru pina la capat. Atunci cind il cunosti, ai senzatia ca trebuie sa te ridici in picioare in fata lui. Este un om cu o vasta cultura, un om extraordinar de iubitor de tot ce inseamna fenomen artistic. Paul, baiatul meu, a ramas in relatii foarte bune cu tatal lui, dupa divortul nostru. Eu nu mi-am oprit fiul sa-si vada tatal, ar fi fost o prostie din partea mea. Sint impreuna atunci cind este cazul, pentru ca si baiatul meu, desi nu va face muzica, adica Conservatorul, va continua sa cinte, e tobosar in formatia «Go to Berlin». Revenind la fostul sot, cind ne-am cunoscut eram nedezlipiti, venea la toate spectacolele mele, ii placea mediul artistic in care ma invirteam eu. Era un barbat frumos, inalt, blond, cu ochi albastri, care m-a cucerit din prima prin stilul sau, si nu cred c-am stat mai mult de 3 luni pina ne-am casatorit. I-am cunoscut si familia, niste oameni deosebiti. Am simtit ca e genul de barbat pe care l-as dori tata pentru copilul meu. Dupa Revolutie am reusit sa-l aduc in Bucuresti, la o firma, unde i-a mers foarte bine, se pare, pentru ca la scurt timp s-a transferat in Cotroceni, cartierul unde locuiam, si asa puteam sa stam mai mult ...timp impreuna. Dar in ’93 am divortat. Nu sotul meu a divortat, ci eu. I-am tot gasit vina si sigur c-au fost diverse cauze care au tinut si de el, dar nu in totalitate, asa cum voiam sa cred eu atunci, de parca el ar fi fost obligat sa stea singur acasa cu lunile. Dar lucrurile astea le-am vazut mai tirziu, cind mi-am dat seama ca nu e o solutie pentru salvarea unei casnicii sa tot pleci si cind vii sa stai cu ochii pe calendar ca sa vezi cind poti pleca iar. Am regretul ca nu am fost suficient de diplomata, de atenta si de rabdatoare pentru ca, in situatia in care ti se intimpla un lucru de genul acesta, ai impresia ca tu esti cel mai nefericit, ca numai tie ti se putea intimpla si ca nimeni nu a mai trecut prin asemenea lucruri. Eu zic ca ceva as mai fi putut face, la fel si el, sa fi reusit sa-si stapineasca multe porniri care mie nu-mi conveneau.“
A trecut anevoios peste despartire. „Din 1998 pina in 2000, cind m-am recasatorit in Franta, nu am mai avut dorinta sa fiu cu cineva, nici nu am gasit persoana dorita si nici nu mi-am mai pus problema sa ma recasatoresc. Tocmai pentru ca am realizat imediat dupa aceea ca l-am iubit foarte mult pe sotul meu, dar nu am fost capabila sa las de la mine, sa string din dinti si sa spun «Hai, c-o sa trecem si peste asta!». Existind tensiune, am preferat sa tai aceasta legatura, ca macar pe copil sa nu-l supun situatiei neplacute. Presa a incercat atunci sa afle diverse lucruri, dar eu n-am iesit niciodata in fata cu astfel de povestiri. In turneele mele ce au urmat divortului, ma ajuta mama, dar, in general, eu am tinut copilul cu mine. Cu tatal lui a stat prea putin. Pe urma, copilul a inceput scoala, a fost un copil care s-a maturizat cam de timpuriu. Dar am mers amindoi mai departe cu toate.“
In 1993, a preluat corul de copii al lui Ioan Luchian Mihalea. „Am cintat cu Mihalea pe scena Salii Palatului, dupa care, la scurt timp, a fost asasinat. A fost un soc! Dupa vreo 4-5 luni, tin minte ca a venit o mama care avea un copil la noi la cor si mi-a spus: «Doamna, nu vreti sa preluati acest cor care a ramas al nimanui?» Daca as fi stiut ce tam-tam avea sa urmeze dupa aceea, nu m-as fi bagat. Dar am adunat copiii, am facut un soi de mica sedinta cu parintii, explicindu-le ca eu nu stiu exact daca voi putea sa dirijez pe stilul lui Mihalea, dar ca vom merge cu piesele mai departe si chiar voi impune un stil al meu daca el va veni pe parcurs. Lucru care s-a si intimplat, pentru ca eu am preluat si niste piese din repertoriul de opereta, pe care le-am adaptat pentru ei. Odata, una dintre fetite, care devenise domnisoara intre timp, mi-a spus: «Ati intinat memoria acestui dirijor!» Dupa care, a mai fost un episod in care am inteles ca grupul nu ar fi trebuit sa vina la spectacole, in cadrul Televiziunii Romåne pentru ca era in ilegalitate. Minisong apartinea fundatiei Ioan Luchian Mihalea or, daca el nu mai era, corul trebuia sa se destrame. Atunci, mi-am facut fundatia mea culturala «Bianca Ionescu», in care corul a primit numele Ministars, ne-am detasat si de nume, si de tot. Acum, fundatia are statutul ei propriu, ca sa nu se mai lege nimeni de asemenea lucruri. Cu toate ca eu sint sigura ca ...

lui Mihalea i-ar fi placut sa preia cineva corul...“

El a aflat ca-l parasesc dupa ce am plecat

Viata familiala a incercat sa tina pasul cu cea profesionala, care avea parte de momente de stralucire, unul dupa altul. Si s-a casatorit a doua oara, la scurt timp dupa ce l-a intilnit, intr-o excursie, pe cel care i-a locuit sufletul timp de doi ani. „Am vizitat o scoala de copii, voiam sa mergem cu corul de copii acolo. Al doilea sot al meu, care e francez la origine, avea baiatul la scoala respectiva si am intrat in vorba. Am inceput sa tinem o corespondenta destul de scurta, dupa care mi-am spus ca ar trebui sa ma casatoresc, pentru ca el n-ar fi vrut sa vina in Romånia, iar eu nu voiam sa am o relatie la distanta. Si-am decis sa merg eu in Franta. Undeva in Normandia, o zona maritima, destul de rece, de altfel frumoasa, dar rece, cu vinturi foarte puternice si destul de izolata, fiecare locuitor avea o curte de 2000 de metri patrati. Se pare ca era ceea ce ii placea lui si ceva de care avea nevoie, deoarece lucra intr-un mediu plin de computere, la Electricité de France, si, fiind foarte stresat, prefera o zona linistita. Dar pe mine treaba asta m-a cam scos din sarite, dupa o viata de tumult profesional. Aveam, la un moment dat, spectacole in Japonia care se intindeau pe parcursul a 10 ore, nu cintam 10 ore, dar eram la dispozitia lor aceste ore zilnic, fara pauze. Si viata sociala era perturbata, pentru ca un om care-si doreste atita liniste nu vrea sa iasa la spectacole sau in cadrul unei vieti mondene. Nu sint nici eu genul de om care sa fie toata ziua in discoteci, in baruri sau la prieteni, totusi, solitudinea era mult prea mare si nu am mai rezistat. Eu intrerupsesem cintatul brusc, o facusem de dragul casniciei. Iar el avea un baiat cam de virsta fiului meu, deci exista posibilitatea ca Paul sa-si gaseasca un prieten, si ideea mea, usor hazardata, de a ma muta acolo, a avut astfel niste motive bune. Dar era lipsa prietenilor, a familiei, eu abia atunci incepeam sa vorbesc limba franceza. Si am clacat. Veneam foarte des in tara si, in 2000, incepusem si un doctorat, neintrerupindu-mi nici contractul de la Opereta. Stateam in tara vreo 10 zile, faceam cam trei spectacole, invatam si pentru doctorat si-mi dadeam cite un referat. Asa au trecut vreo doi ani. Din pacate, mai mult n-am rezistat. Copilul se adaptase totusi, dar mie personal nu-mi placea foarte tare scoala de-acolo, erau foarte multe greve. Si am decis sa divortez a doua oara. Mi-am incarcat masina cu catel, cu purcel, cu icoane aduse de-acasa, cu covorul oltenesc - eu nu am acasa covor oltenesc, dar acolo simteam nevoia sa am unul -, m-am suit la volanul masinii si pina in România nu m-am oprit. El a aflat ca-l parasesc dupa ce am plecat. A fost o lasitate din partea mea. De altfel, nici in teatru nu am spus ca m-am despartit pentru ca am considerat ca nu intereseaza pe nimeni viata mea. Mi-am spus ca e mai cinstit si fata de el, si fata de mine, sa plec de tot. Nu mai spun ce dor aveam de ce lasasem in tara, biserici ortodoxe nu existau acolo, de exemplu. Asadar i-am dat telefon pentru ca era plecat la mama lui, care avea probleme de sanatate, si statea la vreo doua ore distanta de noi. Initial, n-a vrut sa creada, desi eu avusesem niste discutii ...

cu el in care ii spusesem ca vreau sa plec si l-am rugat sa vina si el, dar a spus ca nu poate trai in România. Atunci am luat aceasta hotarire si cred ca asa a fost mai bine pentru toata lumea. Am rasuflat usurata cind am venit aici, in acest apartament de bloc pe care mi l-am luat cu propriile forte si unde ma simt foarte bine. Divortul s-a pronuntat mai tirziu pentru ca el spunea ca nu vrea sa-si lase sotia, a fost un act din partea lui prin care nu stiu ce-a vrut sa demonstreze, pentru ca eu am incercat sa-i spun ca nu are rost sa se impotriveasca pentru ca eu nu ma mai intorc acolo. Asa s-a terminat totul.“
Intre timp, in 2005, si-a terminat si doctoratul, dar nu este inca profesoara la Universitate, dupa cum doreste, pentru ca raspunsul constant pe care-l primeste este ca nu sint locuri disponibile. „Am tot incercat, am facut cereri peste cereri, dar nu se poate. Asta e, va fi cind va fi, m-am gindit ca Dumnezeu le aranjeaza pe toate. Eu sint de parere ca e mai bine sa lasi lucrurile asa cum sint si sa intervii mai putin brutal in soarta ta, pentru ca iti schimba  cursul vietii. Ma gindesc ca sigur nu era scris in soarta mea sa ma casatoresc in Franta, de exemplu.“

Norocul meu a fost sa fiu curtata de barbati, si-n general mai tineri

Am ascultat-o fara sa-i curm discursul, cu gindul pironit in trecutul ei aglomerat, petrecut dupa pofta inimii. Imi place ca nu se ascunde dupa fraze atent confectionate, nu neaga prezenta regretelor sau a durerii in viata ei, si nu se da in laturi de la a-si recunoaste metehnele. Motiv pentru care a crescut curiozitatea mea legata de viata pe care o duce in prezent. „Nu pot sa afirm ca in acest moment am o legatura speciala sau un iubit“, imi raspunde fara echivoc, „dar nu sint trista pentru asta. Nu sint nici foarte fericita, dar sint un om echilibrat. Daca pina acum nu a fost sa fie, asta e, eu astept in continuare acea persoana, acel om plin de umor, inteligent, cu bun-simt, pentru ca trebuie sa afirm ca, desi sint persoane care chiar imi fac curte, atunci cind le permit, constat ca ma blochez cind vad cita lipsa de bun-simt exista. Barbatii nu mai stiu sa daruiasca o floare. Sotul meu m-a cucerit cu flori, cu inteligenta si nu facea eforturi pentru asta. Barbatilor din ziua de astazi li se pare desuet sa mai ofere o floare sau sa te mai invite la un spectacol. Acum, sint oameni care nu mai au rabdare, sint gelosi doar ca sa se puna la adapost, oameni pe care, probabil, viata i-a facut sa fie rai, incrincenati. Ramii masca si te intrebi daca mai exista vreo speranta.
Eu am intilnit dragostea vietii si pot sa spun ca am trecut pe linga ea din cauza superficialitatii virstei, pentru ca la mine, trebuie sa recunosc, maturitatea a venit destul de tirziu in viata personala. Am tot zis ca am timp s-o dobindesc. Iata ca rindurile s-au strins si ca acum, cind cauti un om care sa ti se potriveasca, este foarte greu sa-l gasesti. Asa ca, probabil ca eu am trecut pe linga ea. Norocul meu a fost sa fiu curtata de barbati, si-n general mai tineri, dar am considerat acest lucru un handicap. Asta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mers mai departe intr-una dintre relatiile mele si cred ca am gresit. Nu stiu ce ...sa spun, ce s-ar fi intimplat daca as fi mers mai departe, si-acum, dupa ani de zile, ma intreb ce s-ar fi intimplat. El a plecat pe alt drum, este cu o persoana de mai multi ani de zile, iar eu n-am putut sa stric viata nimanui. Deja, dupa ani de zile, incerc sa spal niste pacate pentru lucrurile rele pe care le-am facut, cautind ca macar lucrurile care mi-au ramas de facut de acum inainte sa le fac bine si sa vad efectiv unde am gresit. Am ajuns la concluzia ca iti poti schimba comportamentul nu numai ca sa-ti schimbi imaginea in ochii celorlalti, ci in propriii tai ochi. Au fost vreo doua colege pe care le-am urit pentru diverse treburi, cu motiv real sau nu. Mi-am dat seama ca ura asta nu-mi face rau decit mie si ca nu-mi scoate in evidenta decit o neputinta. Incet, incet, mi-am schimbat comportamentul, am renuntat sa urasc, sa vorbesc urit, sa fiu malitioasa si ironica, si eu zic ca, sigur, am devenit un om mai bun. Ce nu pot sa ating, sa zicem, va trebui sa accept ca pe o neputinta pe care Dumnezeu a gasit de cuviinta sa
mi-o lase, si sa incerc sa ma bucur de ceea ce am, de sanatate, sa fac bine atit cit pot, sa ajut, sa fac fapte de care sa-mi amintesc la senectute cu placere, pentru ca secretul unei batrineti frumoase este sa o pregatesti din tinerete, cu amintiri placute pentru viitor.“ Nu-mi par vorbe-n vint, mai ales ca-mi argumenteaza din propriile trairi, printre care strecoara citate din carti pe care le parcurge cu sufletul la gura. Planurile facute, carora le incredinteaza cu emotie modificarea in bine a vietii ei, includ schimbarea domiciliului - a cumparat o casa in afara orasului, la a carei finalizare vegheaza - si pastrarea gindirii optimiste, singura capabila sa-i asigure un trai ferit de mihnire si umplut ochi cu impliniri.

Sursa: Revista Tango

 

 

Ultima modificare la Marţi, 04 Martie 2014 10:29
Administrator

Administrator

Dedicat promovării Staţiunii turistice Târgu-Ocna.

Facebook: http://www.facebook.com/nometra

Website: www.nometra.ro
sus


LIKE on facebook


Mediatori în Târgu-Ocna

Negotiation220

  • Banner