1. Skip to Main Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer

Anunt publicitar 01

Casa de vanzare in Targu Ocna.
Suprafata: 100 mp locuibili si curte de 500 mp.
Plus 1500 mp (se poate vinde si pe parcele)
Locatia: Str. Poet Ion Gramada, nr.19 (aproape de Piscina cu apa sarata de langa Mina Salina)
Telefon de contact: 0737049318 sau 0734166754

Comemorarea anuală a lui Valeriu Gafencu și a tuturor deținuților politici din Penitenciarul Târgu Ocna

Scris de  Administrator 21 Februarie 2015 Publicat in Actualităţi
Voteaza articolul
(1 Voteaza)

Anul acesta, comemorarea anuală a lui Valeriu Gafencu și a tuturor deținuților politici din Penitenciarul Târgu Ocna a fost organizată de Arhiepiscopia Romanului și  Bacăului și a constat în săvârșirea unui parastas în curtea Bisericii ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”, parohia Poieni, din Târgu Ocna – locul unde se află troița ridicată de către familia Gafencu și membrii Asociației Foștilor Deținuți Politici, în memoria detinuților politici și a celor ce odihnesc în cimitirul penitenciarului.

Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991, fiind organizată de Asociația Foștilor Detinuți Politici din România care s-a implicat și în organizarea slujbei de înmormântare pentru toți detinuții din gropile comune.

Soborul celor 50 de preoți, adunați la poalele Mănăstirii Măgura, a săvârșit slujba de pomenire în prezența celor peste 300 de personalități venite pentru a comemora amintirea celor ce au plătit prețul suprem pentru apărarea idealului de libertate și credință, iar la final, părintele arhimandrit Pimen Costea, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, delegatul Centrului eparhial, a dat citire mesajului comemorativ al Înaltpreasfinitului Părinte Arhiepiscop Ioachim: ”Pios omagiu și sfântă pomenire pentru cei care au înțeles ce este cu adevărat mai de preț întru această lume, pentru adevărata libertate predicată de dincolo de gratii, pentru cei ce aveau drept hrană: înfometarea; cald acoperământ: frigul celulelor; reazem: Dreptatea, Adevărul, Iubirea și Iertarea. Astăzi ne pomenin răstigniții neamului, neam ce de prea multe ori a fost răstignit în istoria sa. Îi pomenim pe cei care, chinuiți pe pământ, se roagă  în cer pentru neamul românesc. Pentru toate acestea și pentru toți aceia suntem astăzi aici. Îmbrăcăm în puțina noastră recunoștință, multa lor iubire și înțelegem cât de departe suntem de idealul lor, cât de actuală este jertfa lor și cât de mult a rodit sângele vărsat de ei, prin jertfă, în pământul nostru românesc. Ne aducem aminte de cei care sunt mai vii decât noi, de cei care au plecat cu Hristos în celulă, de cei care ne vorbesc despre verticalitate și continuitate,  într-o lume ce se clatină și cade uitând să privească spre cer și spre cei ai cerului. Au purtat lanțuri pentru Hristos, devenind purtători de mucenicească cunună și nu e nevoie să scormonim pământul pentru a-i afla, e de ajuns să căutăm spre cer ,,cu inimă smerită și duh umilit” și să păstrăm cu grijă mărturia lor, model de adevărată și neînfricată mărturisire înveșmântată în roșu, galben și albastru.

              Orice manifestare dedicată eroilor neamului este împodobită și înobilată de prezența drapelului național. Culorile lui ne vorbesc despre cer, pământ și jertfă. Albastrul cerului ne duce gândul spre transcendent, locul în care cei jertfiți au primit cunună; Roșu - sângele celor care au mărturisit pe Hristos cu prețul vieții lor; Galbenul e culoarea grâului  copt, grăuntele ce moare spre a nu mai rămâne singur și rodul lui devine pe Sfintele altare Euharistie, sângele ce hrănește nemurirea, nemuritorul suflet românesc.Să mori pentru speranță, cu speranța că niciodată aceasta nu va muri, să iubești și să mori iubind pe cei care cu ură te condamnă pentru aceasta, să crezi și, pentru credință, să renunți la viață – sunt frânturi dintr-un crez mărturisit de sfinții neștiuți, sau prea puțin știuți, ai închisorilor comuniste. Triștii prigonitori ai credinței strămoșești au dus în temnițe, după gratii, pe cei cu adevărat liberi. Suferința lor s-a transformat în bucurie, bucuria de a fi în, prin și cu Hristos.

         Facem astăzi un popas de suflet. Ne oprim din toată zarva și neliniștea zilei și ne aducem aminte de mai marii noștri. Un exercițiu duhovnicesc! O datorie morală! Ne plecăm în rugăciune genunchii și îl rugăm pe Izvorul bunătăților, pe Domnul Hristos, să ne ajute să nu-i uităm pe cei care cu bucurie au renunțat la viață, mărturisindu-L.Vrednicul de pomenire ierarh al Romanului, Melchisedec Ștefănescu, spunea că: ,,morții nu mor atunci când se coboară în morminte, ci atunci când se coboară în uitare”. Avem sfântă misiune să păstrăm vie amintirea celor ce nu au pus preț pe viața lor și au mărturisit fără frică pe Hristos Domnul. Zadarnică a fost osteneala regimului de tristă amintire care s-a nevoit să-i acopere cu pământ pe martirii neamului românesc. Nici de cruce la căpătâiul odihnei nu au avut parte. Din cer însă, ne binecuvintează sufletele lor, ce nu au cunoscut robia, iar din pământ ne vorbesc osemintele ce nu au cunoscut stricăciunea. Când uitarea, egoismul și ignoranța ridică gratii împrejurul nostru, aducerea aminte, generozitatea și grija față de cele sfinte ne transformă în oameni liberi. În fața întunericului ce se căznea să ne acopere, ei au fost lumină și în fața urii au fost iubire, iar prin moartea lor înțelegem ce este cu adevărat viața: jertfă și mărturisire. Aprindem lumină și însoțim pomenirea lor cu jertfă de rugăciune, grâu fiert îndulcit, vin și lacrimi - și cerem să nu fie uitați cei ce ne strigă, pentru ca să nu fim condamnați și pentru ca toate cele ce au fost să ni se întâmple iar și iar. Rugăciunea lor ne este sprijin, iar pomenirea lor, împlinire duhovnicească.

              Cu recunoștință, noi cei ce încă suntem, îi pomenim pe cei ce, prin mărturisire și jertfă, au primit cununa muceniciei și au devenit petale bineînmiresmate în Grădina Maicii Domnului oferită nouă, aleasă și sfântă moștenire. Doamne, pomenește-i pe cei ce nu mai sunt și sunt”!

În încheierea slujbei comemorative, părintele Constantin Alupei, protopop al Protopopiatului Onești a mulțumit Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim pentru această inițiativă și a prezentat în câteva cuvinte importanța jertfei celor pomeniți în rugăciune, îndemnând pe toți cei prezenți să poarte în sufletele lor amintirea lor neîntinată.

„Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judeţul Bălţi (Basarabia). În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea 20 de ani. Era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi. Reputatul profesor de Drept civil, Constantin Angelescu, l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice“. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944) şi de la Piteşti. La 18 februarie, 1952, după momente de rugăciune incadescentă (cu faţa transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul“. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lasă să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa. („Întoarcerea la Hristos“, Ioan Ianolide, Editura Christiana, 2006, p. 502)

Părintele Constantin Voicescu despre martirii de la Târgu Ocna. "Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre".

parintele-voicescu-libertate-in-duh-18382692Unii, din mila Domnului, am supravieţuit. Suntem aci şi vărsăm lacrimi liniştite la groapa lor, dar nu suntem trişti. Veţi putea înţelege starea de bucurie pe care o trăim aşa cum a surprins-o sfântul acestui loc, Valeriu Gafencu, în Imnul celor căzuţi. Iată o strofa din acest imn, încrustată pe troiţa sfinţită azi, ca să însemneze mormântul lor comun:Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta/Nădejdea revederii-n paradis./Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta/Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Aşteptăm întâlnirea de acolo. Trăim însă cu intensitate, ca pe o arvună, şi întâlnirea noastră de aci, de acum, dintre noi şi dintre noi şi ei. Se simt privirile lor din lumea de dincolo. Avem conştiinţa că păşim pe un loc sfânt.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Târgu Ocna. Dacă s-a vorbit despre „fenomenul Piteşti” în sensul lucrării satanice de distrugere sistematică, fizică şi spirituală a omului, socotesc că trebuie să se vorbească, cu atât mai mult, de „fenomenul Târgu Ocna”, ca lucrare divină de restaurare a omului, în plin iad comunist.
Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa. Aşa a plecat la Domnul, într-o bună zi, la 18 februarie 1952, luându-şi „la revedere” de la toţi… Cu câteva zile înainte terminase, ca pe un testament, Imnul celor căzuţi. Doctorului Mihai Lungeanu Valeriu Gafencu i-a mărturisit, cu câteva zile înainte de plecare, că i-a apărut Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, eu voi fi iubirea ta“.
În chiar ziua despărţirii, aceluiaşi doctor care 1-a vegheat zi şi noapte i-a spus: „Simt că urc nişte trepte. Respir şi mă simt din ce în ce mai uşor” (în timpul acesta, spune Mihai, respiraţia şi pulsul erau ca şi inexistente). A dorit ca celor din Târgu Ocna să li se dăruiască din partea lui, atunci când va fi cu putinţă, câte un Nou Testament. Şi a plecat dincolo cu numele mamei şi surorilor pe buze.
Ar fi trebuit să vă vorbească despre Târgu Ocna Ion Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare avă. Dar şi el a adormit întru Domnul, după ce a ieşit din închisoare. Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna părintele Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, părintele Viorel Todea, Gicu Jimboiu, Ion Plopeanu şi mulţi alţii, care acum ne privesc de dincolo.
Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna cei mai mulţi dintre fraţii de pătimire care sunt sau nu de faţă şi care au fost angajaţi cu toată fiinţa în viaţa acestei puşcării; acum stau smeriţi de-o parte.
Despre aspectul duhovnicesc din Târgu Ocna am fost însă rânduit să vorbesc eu, în calitate de preot. Repet: ceilalţi erau mai în măsură să o facă. De aceea, m-am străduit ca aceste împărtăşiri să reprezinte gândurile celorlalţi, ale tuturor. Deşi, vă daţi seama, e greu să te desprinzi de o notă firească de subiectivism.
În ce mă priveşte, subliniez din capul locului: viaţa de la Târgu Ocna, cu frumuseţile şi tragismul ei, este aceea care m-a determinat să părăsesc studiul geografiei, de care eram îndră­gostit, şi să optez, după eliberarea din 1954, pentru teologie şi să mă preoţesc. N-am fost singurul.
Cum să faci cunoscută viaţa duhovnicească de la Târgu Ocna într-o cuvântare? Cum să înţeleagă cineva ce s-a petrecut aci, zi de zi, între 1950 şi 1954? Şi apoi, cuvintele sunt aşa de neputincioase! Şi totuşi, cu regretul că nu pot înfăţişa un tablou complet, voi face doar o palidă schiţă.
Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Dure­rea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă. Deşi era sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât mai uma­ne, temniţa a rămas temniţă.
Dar aci, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferinţa a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: „Şi cerul deschis se arată / Cu porţile în chipul crucii“.

Mila lui Dumnezeu ni s-a făcut vădită de când am păşit în Târgu Ocna, vărsaţi din duba-vagon care ne aducea de la Piteşti. Nu pot să uit acea seară târzie de mai 1950, cu lună plină, cu aerul îmbălsămat de teii înfloriţi, pe care îl sorbeam cu lăcomie, când convoiul celor aproximativ 50 de deţinuţi - nişte arătări, majoritatea tineri studenţi şi elevi - s-a îndreptat spre puşcăria-sanatoriu. Şi nu ne venea să credem urechilor cuvintele blânde ale celor câţiva gardieni mai în vârstă, care ne îndemnau: „Staţi mai încet, taică!”. Noi eram obişnuiţi numai cu „banditu­le!”, cu înjurături, cu pumni şi cu ciomege! Ba ni s-a spus şi: „Bine aţi venit!” Dar camerele unde am dormit prima noapte, cu ferestre mari şi fară obloane! De neconceput într-o închisoa­re. Dar faptul că a doua zi am aflat că puteam ieşi afară, în voie! Să te poţi întinde pe iarbă, să vezi cerul şi să fii văzut de soare, să te întâlneşti şi să ai voie să stai de vorbă cu ceilalţi fraţi de suferinţă! Şi apoi să fii cercetat medical, cu atenţie şi dragoste, să fii tratat, să ai o mâncare mai bună, mai îndestulătoare. Şi pâine, ba chiar unt şi lapte! Iertaţi-mă, numai cei care au trăit clipele acelea pot înţelege.
Condiţiile acestea însă n-au fost o permanenţă. Am parcurs perioade de mari restricţii, de teroare chiar, îndeosebi atunci când s-a încercat - fară succes - să se facă „reeducare” ca la Piteşti. Iar activitatea ofiţerului politic securist şi a informatorilor a însemnat un necontenit stres. La un moment dat, paraclisul din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectat, iar crucea de pe turlă dată jos. Şi s-au trimis în penitenciar, drept cârpe de spălat pe jos, veşminte preoţeşti şi sfinte acoperăminte de altar. Ne-am îngrozit de blasfemia asta. Şi am căutat să le recuperăm şi să le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut în căptuşeala paltonului meu cu care m-am învelit până la eliberare. Am reuşit să-1 scot afară. Să fie oare vreo legătură între acest patrafir şi faptul că mai târziu am devenit preot?
În ambianţa aceasta, s-a format la Târgu Ocna mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aci legături mai puternice decât legăturile de sânge. Acestei familii i-a dat viaţă Valeriu Gafencu, pe care l-am socotit un sfânt şi pe care, mai devreme sau mai târziu, Biserica îl va canoniza.
Setea de cultură şi mai ales setea după Hristos a caracterizat viaţa deţinuţilor de aici. În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. S-au învăţat texte sfinte pe de rost. Erau tineri care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Nu mai vorbesc de rugăciuni, acatiste, paraclise etc. Plăcuţa de săpun - în diferite tehnici - a fost tabula cerată care a suplinit, cu mare eficacitate, hârtia modernă.
La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvân­tarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice.
Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi. Spuneam că au existat şi perioade de izolare. Într-un astfel de moment, un bolnav grav, fost ofiţer de jandarmi, a intrat în comă. A stat aşa o săptămână, după care, trezindu-se, s-a ridicat şi a cerut: „Vreau un preot!” N-a putut ajunge nici un preot la el. Atunci muribundul a strigat: „Eu am ucis un om!” Şi şi-a dat duhul. Lucrul acesta nu-1 ştia decât el şi Dumnezeu. A vrut să-1 mărturisească preotului. Conştiinţa nu-1 lăsa să moară. Sunt sigur că strigătul lui, în public, a fost o adevărată mărturisire - mărturisirea dorinţei (similar cu botezul dorinţei şi al sângelui) - şi că a căpătat iertare.
Permanent ne-a vegheat schitul de pe Măgura. Clopotele lui din duminici şi sărbători aveau un răsunet deosebit în inimile noastre. Erau mângâiere şi întărire. Ştiam că nu suntem singuri. Dar priveliştea extraordinară a lumânărilor aprinse - şiraguri de stele - pe serpentinele Măgurei, în nopţile sfinte ale Prohodului şi ale Învierii!
Un clopot tainic miezul nopţii bate Şi Iisus coboară pe pământ Din piepturile noastre-nsângerate Răsună imnul învierii sfânt.
Veniţi, creştini, luaţi lumină Cu sufletul senin, purificat,Veniţi flămânzi, gustaţi din cină: E nunta Fiului de Împărat.
(V. Gafencu)
Şi sărbătorile Crăciunului… Colindele… Cele vechi şi cele noi… Cele din închisoare… Cântam şi colindele din închisorile mai de demult:
A venit şi-aici Crăciunul Să ne mângâie surghiunul… Şi doar tristeţile s-adun Să-mi plângă lângă uşă…
(Radu Gyr)
Cântam şi colindul tragic al prizonierilor români din stepele ruseşti, compus de învăţătorul, ofiţer în rezervă, Ştefan Tumurug:
La fereastra amintirii ne-adunăm Sufletul de altădată-l colindam… Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim…
La Târgu Ocna însă au înflorit şi altfel de colinde, colin­dele bucuriei:
În inima robului, Domnu-şi face ieslea LuiÎn noaptea Crăciunului…Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din cer picură rouă… “
(V. Gafencu)
Şi câte altele…
valeriu gafencuAm simţit şi am trăit aici sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami care, după „eliberarea” din 1954, în vacanţa dintre două închisori, îmi mărturisea: „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!” Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi libertatea aceasta nu ni le putea lua nimeni!
Noi, care din mila lui Dumnezeu mai trăim, am avut feri­cirea să cunoaştem aci tineri a căror viaţă a fost o necontenită strădanie de a trăi în Hristos. Noi le suntem martori. Nu ne sur­prinde faptul că pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit de multe ori că viaţa i-a fost salvată prin dragostea creştină a aces­tor tineri care nu făceau niciun fel de discriminare religioasă sau de rasă (aşa cum erau acuzaţi). Îmi aduc aminte că, după ce se redresase (venise de la Interne, pe targa, cu vreo 18 găuri TBC în oase şi plămâni), plimbându-se la braţ cu un tânăr, şontorog şi el, pastorul, care avea humor, a exclamat: „Iată înfrăţirea iudeo-legionară!”. După eliberare, în predicile şi scrierile lui, pastorul a mărturisit de asemenea că la penitenciarul de la Târgu Ocna el a văzut sfinţi. Se referea, desigur, în primul rând la Valeriu Gafencu. Generalul Tobescu, şeful Jandarmeriei, era şi el surprins că e îngrijit cu multă dragoste de oameni pe care îi trimisese la condamnări de ani grei de temniţă. Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a ce­rut să i se aprindă lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut pe Mântuitorul, care i-a spus: „Nu te iau în seara aceasta”. L-a chemat la El în noaptea următoare.
Şi nu de puţine ori viaţa aceasta creştină a fost verificată, lămurită, prin focul unor grele încercări. Când, de pildă, i s-a propus de către ofiţerul politic să fie informator, în schimbul streptomicinei venite de acasă şi care i-ar fi salvat viaţa, studen­tul Goe Niţescu a respins cu indignare momeala securistului, preferând să moară decât să-şi vândă sufletul. Au mai făcut aşa şi alţii.
Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea înge­rească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devota­mentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mibai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii - tebecişti şi ei dar ceva mai în putere - care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă.
În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului. Ne bucuram de flori de tufănele, de coloritul frunzelor de toamnă. Ştiţi ce frumoase sunt vrăbiile? Banalele vrăbii care pătrundeau cu îndrăzneală în camere, până la patul bolnavilor. Vrăbiile lui moş Popan, baciul de la Maramureş, care le iubea ca pe oiţele lui.
Şi apoi câte gingăşii, atenţii delicate, mici daruri, flori, versuri şi cântece nu se produceau cu prilejul onomasticelor şi zilelor de naştere, nu numai ale noastre, ci şi ale celor din fami­liile noastre. (Versurile Magistrului C. Dragodan din romanţa pentru Adriana, fiica lui I. Ghiţulescu, de trei ani, pe melodia lui Cornel Drăgoi).
Cam aşa au trăit oamenii în închisoarea de la Târgu Ocna. Din experienţele trăite s-au cristalizat nişte gânduri, nişte precepte. În cartea lui, Testamentul din morgă (Miinchen 1981, p. 107), Remus Radina afirmă:
Din iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui rezultă cele şapte năzuinţe formulate de deţinuţii politici români:
Năzuim spre înviere.
Luptăm pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Vrem să aducem neamurile la biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu.
Vrem să creăm o şcoală de înaltă cultură şi educaţie creştină, care să canalizeze toate energiile creatoare omeneşti.
Vrem să creăm un om nou, născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală.
Prin acest om nou, vrem să dăm expresie în conţinut şi în formă tuturor problemelor omeneşti, existente în toate timpurile.
Vrem să smulgem pe om din suferinţa fizică şi morală.
N-o fi ştiut autorul sau n-a vrut să spună cine a compus aceste gânduri, dar eu trebuie să fac precizarea: aceste principii de viaţă creştină sunt alcătuite de Ion Ianolide şi de Valeriu Gafencu. Ele - şi altele - exprimă starea de spirit a deţinuţilor din Târgu Ocna. Noi le-am învăţat pe de rost şi la eliberare le-am scos afară.
O parte din cei de la Târgu Ocna ne-am eliberat prin anii 1953-54. O parte au rămas în închisoare. Cei care am ieşit, am simţit nevoia imperioasă să ne vedem, să ne întâlnim, ca să ne păstrăm, cât de cât, libertatea. Ne-am dat seama că ţara întreagă era o închisoare. Ne-am străduit să mergem pe drumul duhov­nicesc de la Târgu Ocna. Am făcut pelerinaje pe la mănăstiri, am cercetat mari duhovnici, ne bucuram împreună cu prilejul eve­nimentelor deosebite din familiile noastre (nunţi, botezuri etc).
Dar vacanta n-a durat mult. Securitatea ne-a vânat din nou, constituindu-ne într-un „lot Târgu Ocna”, în care au fost impli­caţi şi o parte din cei care rămăseseră în închisoare (Ion Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnaţi în 1959, cu ani grei de închisoare - nouă dintre noi la muncă silnică pe viaţă - pentru activitate mistică şi ajutor organizat în penitenciarul de la Târgu Ocna, activitate continuată şi după eliberare!
N-am fost condamnaţi pe nedrept, din moment ce statul era comunist şi ateu, iar noi anticomunişti şi împotriva ateismului.
A urmat o perioadă de detenţie extrem de grea: Jilava, Aiud. Dar nu ne-am pierdut nădejdea. Credinţa în Dumnezeu ne-a fost şi acum marea pârghie de susţinere. Ştiam că dacă îl avem pe Hristos nu ne poate birui nimeni. Poetul prinsese minunat această sublimare a luptei:
Nu dor nici luptele pierdute,Nici rănile din piept nu dor Cum dor acele braţe slute Care să lupte nu mai vor.
Cât încă inima ta luptă, Ce însemnează braţu-nfrânt, Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă Când te înalţi c-un steag mai sfânt.
Că-nvins nu eşti atunci când sângeri, Nici ochii când în lacrimi ţi-s, Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis.
(Radu Gyr)
În 1964 deţinuţii politici au fost graţiaţi. Nu am simţit bucuria eliberării. Mulţi şi-au găsit familiile destrămate. Ochiul Securităţii era pe noi. Evitam să ne întâlnim ştiind că suntem supravegheaţi în mod deosebit.
Până când Dumnezeu ne-a dat minunea jertfelor din decembrie 1989. Prin această minune suntem şi noi aci la Târgu Ocna. Să nu uităm aceasta. Trăim o vrajă. Nu ne vine să cre­dem. Acum 40 de ani eram după zidurile închisorii. Am fi putut să fim foarte bine şi aci, sub pământul pe care-1 călcăm acum sub picioare.
Nu solicităm nici admiraţie, nici compătimire. Ne gândim la sensul expiator al suferinţelor prin care am trecut. Pentru noi şi pentru alţii. Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Ştim că nimic - în planul Proniei divine -nu e întâmplător. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre.
Comunismul a distrus fizic câteva sute de mii de oameni, dar spiritual, multe milioane. Martirii strigă azi de sub pământul sfânt pe care-l călcăm să ne întoarcem la Hristos, la Biserică. Acesta e imperativul ceasului de faţă.
Valeriu, suntem aici să te asigurăm că ascultăm chemarea ta de dincolo de moarte:
Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas: Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte Păşiţi pe calea vieţii înainte!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
21 iulie 1991
Text preluat din cartea “Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002 (în îngrijirea Ioanei Iancovescu)

 

Surse: EPR , Vlad-Mihai,

Ultima modificare la Sâmbătă, 21 Februarie 2015 14:27
Administrator

Administrator

Dedicat promovării Staţiunii turistice Târgu-Ocna.

Facebook: http://www.facebook.com/nometra

Website: www.nometra.ro
sus


LIKE on facebook


Mediatori în Târgu-Ocna

Negotiation220

  • Banner